|
StatutTeza a fost susţinută pe 1 septembrie 2005 în CSSşi aprobată de CNAA pe 27 octombrie 2005 Autoreferat![]() |
Lucrarea reprezintă o abordare comparatistă a trei transpuneri dramatice moderne ale mitului lui Orfeu, create într-un interval de treizeci de ani (1927-1957) de către doi autori francezi, Jean Cocteau (Orfeu, 1927), şi Jean Anouilh (Euridice, 1941) şi, respectiv, unul american, Tennessee Willams (Orfeu în infern, 1957). Scopul urmărit este punerea în evidenţă a similitudinilor şi diferenţelor pe care le comportă piesele menţionate, raportate la mitul arhaic şi comparate între ele, relevându-se atât strategiile comune şi influenţele interculturale (ce apropie cele trei variante), cât şi trăsăturile specifice, proprii viziunii fiecărui autor (care le separă). Caracterul ştiinţific novator al studiului constă în stabilirea unor criterii de analiză ce alcătuiesc un model paradigmatic aplicabil oricăror fabule mitice preluate şi recreate în teatrul şi literatura contemporană. Axat pe mai multe metode de cercetare (comparatistă, structurală, semiotică, psihanalitică ş.a.), în funcţie de aspectul urmărit într-o anumită secvenţă a analizei, modelul propus se structurează pe multiple coordonate de analiză: dinamica mitului, desacralizarea şi demitizarea, fidelitatea sau opoziţia faţă de mitul originar la nivelul fabulei mitice şi al personajelor, spaţio-temporalitatea dramatică şi jocul anacronismelor şi anatopismelor, deschiderea spre postmodernism ş.a.
De-a lungul periplului său secular, mitul lui Orfeu a îmbrăcat forme diverse şi a
constituit nucleul unor numeroase alotropii, ajungînd, în cele din urmă, în epoca
modernă, unde a fost reactualizat şi readaptat inclusiv în dramaturgie de către Jean
Cocteau, Jean Anouilh şi Tennessee Williams. În toate cele trei variante moderne
mitul lui Orfeu a fost desacralizat şi chiar demitizat, fabula fiind deconstruită şi
reconstruită, iar personajele ajungînd să fie redimensionate, deposedate de aura lor
eroico-legendară şi aduse la condiţia omului contemporan. Mitul capătă noi sensuri şi
semnificaţii simbolice, reflectate într-o „resemantizare” a fabulei mitice. Printre
strategiile artistice ale adaptării mitului la noul „orizont de aşteptare” un rol important joacă anacronismul şi anatropismil, formînd şi întreţinînd o anumită ambiguitate prin
suprapunerea planurilor mitic şi contemporan. Pe lîngă actualizarea mitului,
anacronismul şi anatopismul vizează şi efecte diferite la cei dramaturgi: ironicoparodic
– la Jean Cocteau, comic – la Jean Anouilh, sau tragic – la Tennessee
Williams. Studiul efectuat permite evidenţierea unor elemente, sesizabile atîte la
nivelul formei, cât şi la cel al conţinutului, iar, uneori, la ambele niveluri ale operei
dramatice, care prefigurează postmodernismul (preluarea la modul parodic a fabulei
mitice, ironia ca modalitate de distanţare, demersul ludic, pastişarea,
intertextualitatea, pluralismul, dreptul la diferenţă etc.).