|
StatutTeza a fost susţinută pe 27 decembrie 2004 în CSSşi aprobată de CNAA pe 24 februarie 2005 Autoreferat![]() |
Scopul lucrarii este de a evidentia unele aspectele ale rolului pe care poetul şi omul de stat francez Alphonse de Lamartine l-a avut în devenirea socio-culturală şi literară a scrisului românesc, precum şi rezonanţele lamartiniene în poezia română din secolul al XlX-lea. Demersul a avut ca punct de pornire consultarea prealabilă a unor cărţi-document care să ateste miscarea de gândire a secolului vizat, mentalitatea şi orizontul de aşteptare al publicului cititor român şi stadiul culturii române în secolul al XlX-lea.
Sistemul literar al lui Lamartine, convertit într-un model de romantism sui generis, precum şi elementele semniflcative ale receptarii sale în literatura română fac obiectul cercetării în sine. Prin natura comunicării literare, problematizate de conceptele de doxologie şi mezologie, teza cercetează impactul românilor cu opera lui Lamartine, de la traduceri, la tratarea funcţională a textului, valorificând momentul productiv în relaţie cu eel pasiv. Un asemenea demers implică recuperarea primelor semne de receptare la nivelul traduceri lor, sintetizarea experienţei lamartiniene şi a lamartinismului prin asimilarea în opere originale şi, nu în ultimul rând, constituirea unui tablou general al întregului proces de receptare. Succesul de care s-a bucurat Lamartine în literatura noastra a fost legal de condiţiile specifice ale dezvoltarii romantismului românesc, acesta neînregistrindu-se ca reacţie violentă împotriva clasicismului. Cum cele două atitudini literare au coexistat şi în cazul poetului francez, acest fapt s-a constituit ca premiză a receptării sale de către poeţii români.
Lucrarea conţine analiza concretă a unor traduceri, variantele mai multor poezii ale unor poeţi români, realizarea unor studii aprofundate de caz, urmărind prin paralelisme lamartinismul unor scriitori români, cât şi integrarea valorilor lamartiniene în opere originale româneşti (Asachi, Heliade Rădulescu, Alexandrescu, Bolintineanu, s.a.). Bazele teoretice şi metodologice ale investigaţiei s-au conturat prin studierea lucrărilor mai multor teoreticieni ai receptării, istorici şi critic! literari, din secolul al XlX-lea. S-au avut în vedere contribuţiile în cercetarea fenomenului literar ale lui P. Cornea, A. Marino, G. Călinescu, Al. Piru, E. Simion, D. Popovici, D. Grigorescu, P. Eliade, Ş. Cioculescu ş.a..
Studierea momentului Lamartine în peisajul literar românesc aduce câteva
clarificări în legatură cu natura relaţiilor directe şi indirecte cu un reper literar european,
fără să se piardă caracterul autentic al literaturii române, integrate, oarecum, mai târziu
circuitului universal. Personalitatea naţională s-a manifestat în această situaţie prin dubla
acţiune magnetică de atracţie şi respingere. Dimensiunile acestui fenomen dau imaginea
caracterului original al literaturii române, într-o epocă în care începea să-şi contureze
liniile de dezvoltare.