|
StatutTeza a fost susţinută pe 16 decembrie 2005 în CSSşi aprobată de CNAA pe 23 februarie 2006 Autoreferat![]() |
Teza de faţă este o cercetare complexă a romanului românesc interbelic şi postbelic pornind de la conceptul lovinescian de „sincronizare” cu valorile estetice europene şi având ca obiect de studiu identificarea şi motivarea modelului narativ proustian în compoziţia unui segment de roman românesc modern din perspectiva cititorului contemporan. Având la bază principiul referenţial imaginativ, „lumile ficţionale” stimulate de romanul românesc pot fi clasificate într-o nouă tipologie, care le completează pe celelalte anterioare: romanul alegoric, istoric (naţional), social şi personal (derivat estetic din romanul proustian).
Romanul personal este o formă superioară a romanului românesc având câteva trăsături distinctive: focalizare variabilă (determinată de memoria involuntară) asupra Eului narant şi cel narat, perceperea interiorizată a timpului şi spaţiului, interferenţa planului diegetic cu cel metadiegetic (poiein devine poesis) ş.a. Naraţiunea (homo)diegetică stimulează cititorul să participe sincronic la decodificarea sensurilor stimulate prin vizualizarea propriilor trăiri şi atitudini.
Modelarea estetică este analizată din perspectiva a trei concepte: semiotica narativă sau modelul Propp-Bremond, modalitatea hipotaxică de devenire artistică în relaţia agentpacient (a vrea - a şti - a putea scrie) sau modelul Barthes-Prus şi „metoda” analitică a relaţiilor dintre nivelele narative (istorie-povestire-natraţiune) potrivit lui G. Genette.
Rezultatul teoretic este aplicat, pentru fiecare caz în parte, la analiza câtorva romane, evidenţiindu-se dimensiunea scripturală a personajelor principale (narator-scriptor): Patul lui Procust (1933) de C. Petrescu, Ioana (1934) de A. Holban, Singur în faţa dragostei (1966) de A. Busuioc. În toate aceste cazuri se identifică un itinerar artistic proustian: un narator masculin încearcă să se înţeleagă pe sine, precum şi iubirea sa pentru o eroină prin „a-şi pune sufletul e hârtie”, scrisul devenind astfel singura oglindă de încredere, iar „chinurile facerii” constituind romanul propriu-zis.
Romanul românesc îşi datorează modernitatea unei asimilări originale a modelului
narativ proustian, fenomenul constituind, axiologic, o fază intermediară între realismul
balzacian şi noile tendinţe literare contemporane.