română | русский | english

Recomandări metodice generale

În procesul studierii limbilor înrudite şi neînrudite genetic se observă multe tangenţe şi divergenţe la toate nivelurile: fonetic, lexical, morfologic, sintactic etc. Scopul metodei contrastiv-tipologice (abr. MCT) este de a scoate în relief aceste asemănări şi deosebiri între limbi, a constata legităţile care există, pentru a înţelege mai profund specificul fiecărei limbi studiate. În ultimă instanţă, este vorba de nişte finalităţi foarte concrete: a pune la dispoziţia celor ce doresc să însuşească una sau mai multe limbi străine un pachet de norme, reguli etc. care apropie, dar şi distanţează limba maternă de limba străină pe care începi a o studia. De exemplu, în limba română verbele semiauxiliare modale se îmbină cu un alt verb la modul conjunctiv (vreau să cânt), pe când în limbile rusă, franceză, italiană ş.a. al doilea verb apare la infinitiv (comp. rus. хочу петь, fr. Je veux chanter, it. Voluto cantare). E de notat că în procesul de studiere confruntativă sau contrastivă a limbilor, elementele de convergenţă şi divergenţă se supun modelării, tipologizării, ceea ce conduce la posibilitatea întocmirii unor lucrări foarte utile de morfologie contrastivă, sintaxă contrastivă, fonetică contrastivă, lexic contrastiv. În viziunea unor savanţi, obiectul analizei contrastive este “construirea unei bi-gramatici – o gramatică a diferenţelor, care este în mod fundamental o gramatică de transcodaj, transmiterea informaţiei de la un cod sursă la un cod destinatar” (Analele Universităţii Bucureşti, seria LLS, an. XXXVII, 1988, p. 49). Se încearcă, de asemenea, a stabili aşa-numitele universalii lingvistice – fenomene specifice comune pentru zeci şi sute de limbi. Aşadar, lingvistica contrastiv-tipologică studiază asemănările şi deosebirile dintre limbi, independent de istoria şi de natura lor genealogică sau de poziţie geografică. Compararea, după cum se ştie, este nucleul oricărei interpretări, deoarece în lume totul poate fi cunoscut doar prin intermediul comparaţiei.

Conţinutul cursului

1. Ce uneşte şi ce separă lingvistica comparativ-istorică de cea contrastiv-tipologică? Cauzele obiective care au condus la apariţia metodei comparativ-istorice în secolele XVIII-XIX şi a metodei contrastiv-tipologice în secolul XIX-XX. Forţa motrice a metodei contrastiv-tipologice (MCT) şi a metodei comparativ istorice (MCI). Începuturile lingvisticii contrastiv-tipologice regăsite în sec. IV-V î.e.n. la Ambrosius Theodosius Macrobius, apoi în Gramatica de la Port-Royal (sec. XVII) şi, în sfârşit, la fraţii Fr. şi A.W.Schlegel (începutul sec. XIX).

2. Deosebirile tranşante între MCI şi MCT: a) diacronie-sincronie; b) disparare-tipologie (modelare); c) multe limbi genetic înrudite – două-trei limbi genetic înrudite, dar şi neînrudite; d) compararea faptelor de limbă în plan istoric – suprapunerea sistemelor unor limbi pe orizontală; e) scopul final: reconstruirea strălimbii – evidenţierea şi acumularea universaliilor; f) operarea pe verticală cu o mulţime de limbi – apelarea la limba etalon (de la care se porneşte) şi limba ţintă (cea de confruntare) în direcţia [etalon-ţintă]; g) aplicarea principiului semasiologic după formula [F → S (f)], adică de la formă la substanţă (funcţie) – utilizarea principiului onomasiologic după formula [S (f) → F], adică de la substanţă (funcţie) la formă; h) analiza atomară a elementelor de sistem – analiza mentalistă a faptelor cercetate în plan confruntativ; i) în final: reconstruirea strălimbii – evidenţierea şi ordonarea universaliilor lingvistice.

3. Opinii despre posibilităţile de studiere comparată a limbilor naturale. Conform părerii cunoscutului lingvist ceh K.Horálec, s-ar putea delimita 3 asemenea posibilităţi: a) cu metoda comparativ-istorică (adică analiza idiodiacronică – se examinează sistemul uneia şi aceleiaşi limbi în diferite perioade istorice); b) cu metoda contrastiv-confruntativă (adică analiza bi- idiosincronică – se efectuează prin compararea, de regulă, a două limbi în aceeaşi perioadă istorică) şi c) cu metoda tipologică (se apelează la mai multe limbi, la “areale lingvistice”, operând cu un întins material faptologic).

4. Şcoala pragheză de lingvistică – fondatoare a direcţiei caracterologice şi a metodei contrastiv-tipologice. După Wilem Mathesius, prin procedeul caracterologic, evidenţiem şi înregistrăm particularităţile specifice ale unei limbi, într-o anumită perioadă de dezvoltare a ei, stabilind totodată relaţiile implicite între ele. Tehnologia rămâne aceeaşi – confruntarea limbilor. Astfel s-a putut observa că subiectul în limba engleză, spre deosebire de limba rusă, poartă un caracter tematic (şi nu rematic). Cu acest fapt e legată şi frecventa folosire a construcţiilor pasive, a celor adjectivale şi chiar slăbirea ideii de recţiune la verbe, aceasta fiind preluată de nume. Se constată, aşadar, tendinţa de “ştergere” a frontierei dintre verb şi nume, ceea ce nu e propriu pentru limbile slave. Limba franceză, în acest sens, se apropie de engleză.

5. Tehnologia (instrumentarul) efectuării unei analize contrastive a două (trei) limbi naturale: limitele şi restricţiile inevitabile ce apar la confruntarea limbilor; alegerea materialului pentru stabilirea similitudinilor şi deosebirilor de sistem în limbile confruntate; procesul de suprapunere a sistemelor şi rezultatelor aşteptate; punerea faţă-n faţă a unor taxeme ale limbii etalon sau limbii-bază (engl. base-language) şi ale limbii-ţintă sau limbii-scop (engl. target-language) pentru a constata prezenţa corespondentelor de natură structural-formală şi semantico-funcţională (adesea cu raportul 1:1; 1:2; 1:3 şi viceversa) sau absenţa unor asemenea corespondente.

6. Competenţa lingvistică a cercetătorului în procesul efectuării analizelor contrastive. Stabilirea cu exactitate a transferelor ca elemente subiacente (plasate imediat dedesubt) într-o analiză contrastivă.

7. Trecerea de la simple observări empirice la contact între două (eventual trei) sisteme lingvistice şi prevenirea unor erori tipice de transfer la studierea limbilor în contact.

8. Interferenţa limbilor ca izvor de generare a unor modele pozitive şi negative la nivel morfologic, sintactic, fonetic, lexical; “limbile nu se dezvoltă sub un capac de sticlă” (A.Martinet).

9. Importanţa analizelor contrastiv-tipologice în procesul de predare a limbilor străine pe baza limbii materne; prevenirea aşa-zisului “material negativ” (termenul aparţine acad. Lev Scerba).

10. Lingviştii de renume care s-au ocupat şi se ocupă de numeroase probleme ale lingvisticii contrastiv-tipologice: Vl.Gak, R.Budagov, A.Evdoşenco, W.Mathesius, N.Şeremeta, V.Pavlovski, I.Ştepa, J.Perrot, B.Pottier, A.F.Lofflet-Laurian, V.Skalička, E.Coşeriu, G.Rassai, R.Şternemann, G.James, G.Niekel, J.Filipec, D.Kollar, I.Mescianinov, V.Iarţeva, L.Luht etc. Comentarea unor postulate ale acestor savanţi, emise în diferite lucrări publicate.

11. Aplicarea metodei contrastiv-tipologice la analiza în contrast a unor fenomene concrete referitoare la diverse niveluri ale limbilor studiate.

12. Analiza contrastivă ca realizatoare a unei comparaţii la nivel de detaliu concret, iar, ca obiectiv, aparţinând lingvisticii aplicate; scopul ei aplicativ imediat constă în optimizarea procedeelor şi a materialelor de învăţare a unei limbi străine (Cf. “Ştiinţe ale lmbii”. – Bucureşti, 1997, p. 513). Şi structura unei limbi materne e înţeleasă mai bine doar prin compararea ei cu structura altei (altor) limbi, pentru că, după opinia acad. Iorgu Iordan, pentru a cunoaşte mai bine o limbă, pentru a pătrunde puţin mai adânc în structura ei, este necesar să o comparăm cu alte limbi.

Cuvinte-cheie
Analiză contrastivă, analiză confruntativă, analiză comparată, limba etalon, limba ţintă, analiză tipologică, modelare, analiză idiodiacronică, analiză bi-idiosincronică, divergenţe de sistem, caracterologie, contact lingvistic, interferenţa limbilor, competenţă lingvistică, tehnologia analizei contrastiv-tipologice, universalii lingvistice, divergenţe, convergenţe, înrudire genetică, principiu onomasiologic, principiu semasiologic, suprapunerea sistemelor, elemente subiacente, transfer (de la o limbă la alta), transcodaj, cod-sursă, cod-destinatar.

Literatura de specialitate (de bază)

1. Agrigoroaiei V., Gherasim P. Catégories grammaticales et constructivité. – Iaşi, 1995.
2. Balazs L., Goga N. Lingvistica generală şi comparată. – Cluj-Napoca, 1983.
3. Berejan S., Dumeniuk I., Matcaş N. Lingvistica generală. – Chişinău, 1985.
4. Ciobanu A. Metoda contrastiv-tipologică / Programe tematice la ciclul lingvistic. – Chişinău: USM, 1996, p. 66-70.
5. Ciobanu A. Sintaxa şi Semantica. – Chişinău: Ştiinţa, 1987.
6. Ciobanu A. Sintaxa verbelor semicopulative. Studiu de lingvistică generală. Vol. I. – Chişinău, 1976; vol. 2. – Chişinău, 1978.
7. Chéréméta N., Pavlovski V. Typologie comparée des langues française, russe, bielorusse. – Mensk, 1982.
8. Coşeriu E. Grammatica, semantica, universales. – Madrid, 1978.
9. Cristea T. Éléments de grammaire différentielle. – Bucureşti, 1974.
10. Dumeniuk I., Matcaş N. Introducere în lingvistică. – Chişinău, 1987.
11. Gherasim P. Semiotica modalităţilor. – Iaşi, 1997.
12. Iordan I. Lingvistica romanică. Evoluţie. Curente. Metode. – Bucureşti, 1962.
13. Oglindă E. Noi orientări în comparativistică // Cursuri şi seminare speciale. – Chişinău: USM, 2002, p. 90-92.
14. Mircea Gh. Probleme de tipologie contrastivă a limbilor. – Bucureşti, 1981.
15. Stati S. Teorie şi metodă în sintaxă. – Bucureşti, 1967.
16. Tratat de lingvistică. – Bucureşti, 1971.
17. Lyons J. Introducere în lingvistica teoretică. – Bucureşti: E.Ştiinţifică, 1995.
18. Vasiliu Em. Introducere în teoria limbii. – Bucureşti, 1992.
19. Zbanţ L. Studiu privind intensitatea absolută a calităţii şi acţiunilor (pe material francez şi român). – Chişinău: USM, 2003. * * *
20. Евдошенко А. Сопоставительный синтаксис разносистемных языков. – Chişinău, 1981.
21. Будагов Р.А. Сходства и несходства между родственными языками (Романский лингвистический материал). – Москва, 1985.
22. Виноградов В.С., Милославский И.В. Сопоставительная морфология русского и испанского языков. – Москва, 1986.
23. Гак В.Г. Русский язык в сопоставлении с французским. – Mосква, 1975.
24. Гак В.Г. Сравнительная типология французского и русского языков. – Ленинград, 1977.
25. Гак В.Г. Сравнительная типология французского и русского языков. –Москва, 1983.
26. Гак В.Г. Сопоставительная типология (на материале французского и русского языков). – Москва, 1977.
27. Гак В.Г. О контрастивной лингвистике // Новое в зарубежной лингвистике. Вып.25. – Москва, 1989.
28. Методы сравнительно-сопоставительного изучения современных романских языков. – Москва, 1966.
29. Методы сравнительно-сопоставительного изучения языков. Под ред.В.Ярцевой. – Москва, 1988.
30. Новое в зарубежной лингвистике (НЗЛ), вып.XXV, контрастивная лингвистика. – Москва, 1989 (articolele semnate de: B.Maтeзuyc, E.Кошериу, Ч.А.Фергюсон, Б.Потье, К.Джэймс, Г.Никкель, Р.Штернеминн, В.Скаличка).
31. Толоченко П. Сопоставительная характеристика языковых явлении, 1999.
32. Успенский Б.А. Структурная типология языков. – Москва, 1965.
33. Ярцева В.Н. Контрастивная грамматика. – Москва, 1981.

Bibliografie suplimentară

1. Аракин В.Д. Сопоставительная типология скандинавских языков. – Москва, 1984.
2. Кацнельсон С.Д. Общее и типологическое языкознание. – Ленинград, 1986.
3. Лухт Л. Сравнительно-сопоставительная грамматика романских языков (Румынский язык). – Москва, 1971.
4. Макаев Е.А. Общая теория сравнительного языкознания. – Москва, 1973.
5. Мейе А. Сравнительный метод в историческом языкознании (Пер.с.французского). – Москва, 1954.
6. Распопов И.П. Методология и методика лингвистических исследований. – Воронеж, 1976.
7. Сопоставительно-типологическое изучение русского и молдавского языков. – Chişinău, 1986.
8. Чумак В. Типология сказуемого в сербо-хорватском и восточно-славянских языках. – Киев, 1985.

Specialitatea