|
StatutTeza a fost susţinută pe 24 octombrie 2008 în CSSşi aprobată de CNAA pe 26 februarie 2009 AutoreferatTezaCZU 821.135.1.09 – 3 “19” (043.3)
|
Concepută ca o investigaţie analitică, teza Punctul de vedere în romanul românesc interbelic îşi propune să analizeze impactul modernismului asupra evoluţiei romanului interbelic românesc şi metamorfozele provocate de schimbarea punctului de vedere asupra instanţelor textului narativ din perspectivele naratologiei moderne şi cu aplicarea conceptelor contemporane. Punctul iniţial al cercetării l-a constituit analiza conceptului de punct de vedere şi aportul celor mai importante şcoli naratologice în stabilirea domeniilor de aplicare a conceptului. Pe parcursul investigaţiei s-a putut constata că, într-o anumită măsură, modernizarea romanului românesc interbelic, sub aspect tehnic, a însemnat tranziţia de la naraţiunea heterodiegetică cu narator omniscient şi omniprezent la naraţiunea homodiegetică. Tipul narativ homodiegetic, care circumscrie perspectiva narativă internă, a fost studiat în raport cu dihotomia perspectiva fixă/perspectivă variabilă. Atunci când realitatea este percepută din perspectiva unui singur personaj-actor, perspectiva este fixă, iar când este percepută de mai mulţi subiecţi-perceptori, perspectiva este variabilă. Naraţiunile cu perspectivă fixă se caracterizează prin fenomenul centralizării eului, iar în romanele cu perspectivă variabilă sunt aplicate strategiile moderne de multiplicare şi suprapunere a punctelor de vedere. În proza interbelică romanele lui Max Blecher, Mircea Eliade, Anton Holban, Camil Petrescu sunt organizate de o perspectivă fixă, cu un singur centru de orientare care este naratorul-personaj. O altă categorie o alcătuiesc romanele cu perspectivă variabilă, în care se constată mai multe centre de orientare: Craii de Curtea-Veche, Concert din muzică de Bach, Patul lui Procust. În acest tip de roman punctul de vedere al naratorului-actor tinde să fie concurat de o multitudine de puncte de vedere mărginite, fireşti, omeneşti. Din relativizarea perspectivei narative, atribuită unui singur narator subiectiv, sau mai multor naratori, decurg cele mai multe particularităţi de structură ale prozei moderne.