Universul prozei lui Vlad Ioviţă
|
StatutTeza a fost susţinută pe 16 septembrie 2005 în CSSşi aprobată de CNAA pe 22 decembrie 2005 Autoreferat – 0.31 Mb / în română |
Adnotare
În investigaţia de faţă doctoranda întreprinde, pentru prima dată în Republica Moldova, o perspectivă monografică asupra creaţiei unui scriitor important oarecum nedreptăţit. Necesitatea acestui studiu a fost dictată de imperativul reconsiderării şi reeşalonării ierarhiilor literare basarabene postbelice. O nouă scară axiologică, alături de o interpretare a fenomenului basarabeanpostbelic, în lumina libertăţilor metodologice şi acontextului larg al literaturii române, se impune în mod obligatoriu.
Vlad Ioviţă este un scriitor destul de valoros în contextul literaturii basarabene postbelice. Mai mult, scrierile sale vin să contrazică, fără nici un fel de dubii, prejudecata înrădăcinată în conştiinţa multor literaţi din Ţară: aceea că proza basarabeană postbelică ar fi mai mult o paraliteratură, care nu a putut să se sincronizeze cu proza românească de calitate. Alături de creaţia altor câtorva scriitori importanţi autohtoni, acestea demonstrează o reală putere de sincronizare a prozei basarabene cu tendinţele prozei româneşti de calitate.
Studiul se centrează pe evidenţierea evoluţiei prozei sale de la modelul tradiţionalist lirico-baladesc, specific prozei basarabene imediat postbelice, către orientarea explicit modernistă, ilustrează încercările şi succesele creatoare în folosirea formulelor narative moderne.
Prozator de factură modernă, cu vocaţia începuturilor, Vlad Ioviţă dă dovadă, în multe privinţe, de extraordinare acţiuni de pionierat. Prozele sale nu fac o strictă delimitare între tradiţionalism şi modernitate. Ambele tendinţe convieţuiesc într-o simbioză fericită. Putem vorbi, în acest sens, despre o eterogenitate a poeticii lui Vlad Ioviţă. Descoperim, la el, mai întâi, o cochetare şi, mai târziu, o sincronizare creatoare, cu multe dintre formulele narative occidentale ale secolului. Prozatorului nu-i sunt străine laconismul dialogului hemingwayan, monologul interior joycean, fluxul proustian al memoriei involuntare, pluralitatea vocilor, a planurilor narative şi a punctelor de vedere în descendenţă faulkneriană, valorificarea parabolică în stil camusian, tehnica flash-back-ului şi mecanismul sugestiei simbolice utilizate de marii prozatori ai secolului. Autorul va încerca, de asemenea, o autohtonizare a comportamentismului american şi a neorealismului italian, în care primatul îl deţine “ochiul” camerei de luat vederi, aplecat asupra sordidului cotidian. Deşi va afirma că experimentele noului roman francez nu-l interesează sau îi repugnă, întâlnim în scrierile sale un anume interes pentru plasarea în spaţiu a lucrurilor, pentru acea tehnică a gomării, utilizată de către Alain Robbe-Grillet. Vlad Ioviţă nu a rămas indiferent nici la amploarea pe care a luat-o fenomenul intertextualităţii în secolul al XX-lea.
Declarându-se programatic în favoarea prozei scurte, Vlad Ioviţă opta, de fapt, pentru concentrare şi focalizare analitică. Vocaţia sa se regăsea perfect în rigorile şi posibilităţile nuvelei, specia care, punând accentul pe un anume patos al ontologicului, se caracterizează prin mobilitate narativă şi atmosferă, dramatism şi esenţializare. Evenimentul epic nu mai este dominat la el de perspectiva unei obiectivităţi demiurgice absolute, ci observat fragmentar în masa densă şi mişcătoare a psihicului, în care se reflectă. Formula epică preferată oscilează între naraţiunea comportamentistă, proza lirică, nuvela psihologică şi realist-parabolică.
Proza ciudaţilor dezeroizaţi pe care o cultivă, l-a determinat pe nuvelist să renunţe la descrieri de personaje “tipice”, înlocuindu-le cu inşi puternic individualizaţi, care se înscriu perfect în categoria personajelor înstrăinate şi dezrădăcinate sau în marea familie a inadaptabililor secolului al XX-lea.
Remarcabil este modul autorului de a „dezvolta” subiectele. Vlad Ioviţă povesteşte într-un limbaj de extracţie populară sau optează pentru relatarea ingenuă – mijloc de expresie modernă. “Lipsa de stil” se transformă în contrariul ei. Aproape totul e „jucat”, în această proză, pe o replică scurtă, pe simbolul unei fântâni ce ar putea să sece, a unei case rămasă în paragină, a unei uşi care se închide, pe un regret, pe un suspin, pe mirajul unui vis, pe o privire fugară, pe o tăcere etc.
Sub specia convenţiilor consacrate, poetica şi poietica operei scriitorului se
contopesc osmotic, interferenţele fiind organice, profunde şi revelatorii. Prin
valoroasa-i nuvelă Un hectar de umbră pentru Sahara, autorul confirmă această
osmoză.
Cuprins
- I. 1. Proza lui Vlad Ioviţă şi contextul istorico-literar
- I. 2. Formula lirico-baladescă în creaţiile de debut
- I. 3. Introspecţia şi analiza psihologică
CAPITOLUL II. Tehnici narative
- II. 1. Influenţa tehnicilor cinematografice şi a prozei comportamentiste
- II. 2. Dialogul intertextual în nuvela Se caută un paznic
- II. 3. Naraţiunea de tip obiectiv: Un hectar de umbră pentru Sahara
CAPITOLUL III. Tipologii ale personajului
- III. 1. O componentă literară – personajul
- III. 2. „Ciudaţii” şi „suciţii” în proza lui Vlad Ioviţă
- III. 3. Inadaptabilul
Referenţi Oficiali
- Mihai Cimpoi
doctor habilitat, profesor universitar, Institutul de Filologie Română Bogdan Petriceicu-Hasdeu al USM - Maria Şleahtiţchi
doctor habilitat, conferenţiar universitar, Universitatea de Stat A. Russo din Bălţi
Teze
Acte Normative
