Comisia de atestare
Comisia de acreditare
Comisiile de experţi
Dispoziţii, instrucţiuni
Acte normative
Nomenclator
Instituţii
Consilii
Seminare
Teze
Conducători de doctorat
Deţinători de grad
Doctoranzi
Postdoctoranzi
CNAA logo

 română | русский | english


Toponimia Republicii Moldova: studiu etimologic, lexical–semantic şi derivaţional; principii de reglementare


Autor: Anatol Eremia
Gradul:doctor habilitat în filologie
Specialitatea: 10.02.01 - Limba română
Anul:2005
Consultant ştiinţific: Nicolae Corlateanu
doctor habilitat
Instituţia:
CSS:

Statut

Teza a fost susţinută pe 28 decembrie 2004 în CSS
şi aprobată de CNAA pe 27 ianuarie 2005

Autoreferat

Adobe PDF document0.64 Mb / în română

Cuvinte Cheie

acronim, alonim, antroponimie, conversiune, desemnare, endonim, eponim, exonim, formant, hodonim, hidronim, hidronimie, morfem, nume, geografic, nume propriu, onomastică, oronim, radical, semantică, standardizare, topografie, toponim, toponimie, transcriere, transliterare, vocabular

Adnotare

Lucrările publicate, propuse ca teză pentru obţinerea gradului ştiinţific de doctor habilitat în filologie, au ca obiect de cercetare lingvistică toponimia actuală a Republicii Moldova. Sunt studiate toate categoriile de nume topice, într-un complex de probleme şi aspecte: stratigrafia etimologică, fondul lexicalsemantic, structura derivaţională, principiile de reglementare. Materialul de fapte a fost colectat de autor prin anchete de teren şi din surse documentare. Referatul ştiinţific rezumă principalele rezultate ale cercetării, expuse în lucrările publicate, şi constă din Introducere, 5 capitole şi Concluzii. Introducerea conţine informaţii şi argumentări privind: actualitatea temei şi gradul de studiere, obiectul şi scopul cercetării, inovaţia ştiinţifică, importanţa teoretică şi valoarea practică a studiilor, aprobarea rezultatelor obţinute.

Capitolul I Premise teoretice în studiul toponimiei tratează probleme privind statutul numelor topice în comparaţie cu cel al numelor comune (apelative), raportul dintre toponimie şi alte domenii ale ştiinţei, principiile şi metodele de studiere în toponimie, sursele de informare şi documentare etc. Se subliniază că, în pofida unor deosebiri dintre ele (semantice, derivaţionale, gramaticale etc.), numele comune şi numele proprii geografice nu se contrapun ca unităţi lexicale, nu se exclud reciproc, ci se presupun reciproc, îndeplinind în limbă principala funcţie, cea comunicativă. În plan lingvistic, toponimia prezintă un deosebit interes teoretic şi aplicativ-practic, contribuind la elucidarea unor probleme de lingvistică generală (teoria semnului lingvistic, lexicologie, semasiologie, onomasiologie), la soluţionarea unor chestiuni de istoria limbii, dialectologie, etimologie etc. Pentru celelalte ramuri ale ştiinţei toponimia prezintă interes pentru că tot felul de momente din viaţa unei comunităţi – istorice, sociale, economice, politice, psihologice etc. – şi-au găsit reflectare, permanent şi definitiv, în nomenclatura topică a unei ţări sau regiuni.

Principalele metode de cercetare utilizate: comparativistorică, tipologică, cartografică, statistică. Metoda comparativistorică a fost aplicată în reconstituirea unor stări, fapte şi fenomene onimice din trecut pe bază de comparaţie cu cele actuale, în stabilirea apartenenţei lingvistice a numelor topice, prin identificarea formelor şi sensurilor iniţiale ale cuvintelor din care provin şi a formelor şi sensurilor de tranziţie de la apelative la toponime, în cercetarea evoluţiei tipurilor şi modelelor derivaţionale prin determinarea activităţii şi productivităţii lor în diferite perioade şi etape de dezvoltare. Pe baza analizei tipologice au fost evidenţiate principalele tipuri lexical-semantice şi derivaţionale, cu referire specială la structura internă a formaţiilor, la relaţiile şi corelaţiile dintre elementele constitutive, la particularităţile semantice şi funcţionale ale constituenţilor, la criteriile după care formaţiile onimice se încadrează în categorii structurale, în tipuri şi modele derivaţionale. Pe baza metodei cartografice s-a urmărit repartiţia teritorială a unor categorii de nume topice (Barc, Bârnag, Japcă, Renie, Scruntar) sau formaţii toponimice derivaţionale (Bălcăuţi, Drepcăuţi, Hădărăuţi; Baimaclia, Cimişlia, Taraclia etc.). Prin metoda statistică s-a stabilit frecvenţa toponimelor într-o anumită perioadă istorică sau în cadrul unei anumite arii, productivitatea tipurilor şi modelelor derivaţionale etc.

În capitolul II Stratigrafia etimologică a toponimiei dintre Prut şi Nistru se evidenţiază principalelor categorii de nume topice după apartenenţa lor lingvistică, se stabileşte vechimea lor şi etapele de dezvoltare a întregului sistem toponimic pruto-nistrean. Cel mai vechi strat în toponimia românească îl formează numele topice de origine traco-dacă, acestea având răspândire pe întreg teritoriul de formare a limbii şi poporului român (Dunăre, Criş, Mureş, Nistru, Olt, Prut, Siret, Timiş etc.). Hidronimele sunt interpretate din punct de vedere etimologic şi datate în timp pe bază de atestări documentare.

Fondul principal al nomenclaturii topice autohtone îl constituie numele de locuri şi localităţi româneşti propriu-zise. Vechimea denumirilor, răspândirea lor teritorială, componenţa lexicală şi derivaţională, diversitatea de forme, tipuri şi modele structurale sunt stabilite şi examinate pe bază de surse documentare (istorice, arheologice). Formanţii ce le caracterizează sunt –ani/ -eni, -eşti, –a/-ea/-ia, -iş, -işte, -os ş.a. Toponimia de la est de Prut include şi nume topice preluate din limbile populaţiilor conlocuitoare, formate fiind cu ajutorul mijloacelor şi procedeelor derivative proprii limbilor respective. Se disting printre acestea numele topice de provenienţă slavă, turcică, germană. Şi pentru numele de locuri şi localităţi menţionate se indică vechimea, teritoriul de răspândire, tipurile şi modelele structurale.

Capitolul III Fondul lexical-semantic al toponimiei româneşti are drept scop analiza numelor topice după natura bazei lexicale şi după particularităţile lor semantice, acestea fiind clasificate în toponime topografice şi toponime social-istorice. După obiectele şi particularităţile lor fizico-geogragice şi naturale desemnate, primele includ subclasele onimice corespunzătoare: oronimele, numele formelor de relief pozitive (munţi, dealuri, culmi, movile) şi negative (văi, vâlcele, hârtoape); hidronimele, numele de ape curgătoare (fluvii, râuri, pâraie, gârle) şi stătătoare (lacuri, bălţi, iezere, heleşteie); floronimele, numele referitoare la vegetaţia terenului (păduri, rediuri, plantaţii de vii şi livezi, grădini, păşuni, fânaţuri); zoonimele, denumirile ce redau particularităţile faunei locale (Albinişul, Bătcăria, Căprăria, Lupăria). Toponimele social-istorice, varietăţile lor – denumirile antroponimice, etnonimice, oiconimice, sociale, profesionale etc. – sunt şi ele cercetate şi interpretate în complexul de împrejurări şi factori care le-au determinat apariţia, pe bază de surse informative documentare.

Capitolul IV Structura derivaţională a numelor topice cuprinde descrierea sistemului derivaţional al toponimiei româneşti în baza analizei structurii numelor topice, a identificării elementelor componente (radicale, teme, afixe), a stabilirii relaţiilor şi corelaţiilor dintre constituenţi. Aici se aplică diferenţiat principiul de cercetare sincronică şi de studiere diacronică, criteriile de analiză derivaţională şi etimologică. Se evidenţiază categoriile toponimice structurale principale – simple şi compuse, primele fiind divizate în primare (Baltă, Barc, Lac, Otac, Troian) şi derivate (Alboteni, Nicoreni, Floreşti, Păuleşti, Chetrosu, Frumuşica), iar cele de la urmă după tipul îmbinărilor de cuvinte: subst. în N + subst. în N (sau A), subst. în N + subst. în G, subst. + prep. + subst., subst. + adj. etc. Formaţiile respective sunt examinate în plan istoric şi contemporan, stabilindu-se pentru multe din ele gradul de productivitate, teritoriul de răspândire etc. Sunt specificate valorile semnificative şi funcţiile formanţilor ( -ani/-eni, -eşti, -a/-ea/-ia, -et, -eţ, -ar, -ărie/-erie, -işte, -os etc.).

În capitolul V Reglementarea toponimiei naţionale se argumentează necesitatea restabilirii şi ocrotirii fondului toponimic naţional, necesitatea propagării normelor lingvistice actuale în scrierea şi rostirea numelor geografice, a unificării transcrierii toponimelor autohtone în alte limbi şi a numelor geografice de circulaţie internaţională în limba română. Sunt formulate normele respective de scriere în limba română şi de transcriere în alte limbi.