română | русский | english

Autor: Lucia Ţurcanu Gradul: doctor în filologie Specialitatea:  10.01.01 - Literatura română Anul: 2006 Conducător ştiinţific: Mihai Cimpoi doctor habilitat, profesor universitar, Institutul de Filologie Român㠄Bogdan Petriceicu-Hasdeu” al USM Instituţia: Institutul de Literatură şi Folclor al AŞM

Statut Teza a fost susţinută pe 16 decembrie 2005 în CSS şi aprobată de CNAA pe 23 februarie 2006 Autoreferat – 0.38 Mb / în română

Cuvinte Cheie

Adnotare

Concepută ca un studiu analitic, teza Manierimul în poezia română (anii’70) pune în discuţie problema existenţei unui manierism literar românesc, pornind de la ipoteza că în anii ’70 ai secolului al XX-lea, în literatura română se impune o serie de autori, remarcabili, care promovează o poezie manieristă în substanţă, dar care au fost puţin valorizaţi pe linia tendinţelor lor gongorice şi mariniste.

Pe parcursul investigaţiei, s-a putut constata că reanimarea para-retoricii manieriste în literatura română a anilor ’70 are o dublă motivare: una, de natură socială, presupunînd încercarea de a eluda restricţiile impuse de regimul politic şi de a evada în rafinament şi preţiozitate; alta, de natură estetică, presupunînd gestul subversiv de înlăturare a schemelor şi formulelor lirice moderniste devenite irelevante şi de impunere a unei noi estetici, postmoderniste. La această vîrstă a sa, manierismul nu mai este însă unul metafizic (nu constituie un sistem artistic aparte, bazat pe modificarea concepţiei existenţiale sau a relaţiei dintre artist şi transcendenţă), ci unul retoric (devine un concept trans-istoric ce presupune schimbarea relaţiei dintre scriitor şi text de fiecare dată cînd tehnicile poetice tradiţionale nu mai sînt productive).

Fiind studiate corespondenţele atitudinii manieriste în literatura română, s-a putut constata că, relativ tînără, literatura română nu cunoaşte, pînă în mijlocul secolului al XX-lea, o agonie a formelor sau a stilurilor, căreia să-i opună iregularul manierist. Aproape orice autor cunoaşte o etapă manieristă în creaţia sa, căci, atunci cînd “modelele” nu mai plac, textul se orientează către propria-i formă, căutînd noi structuri. În anii ’70 însă, cu toate că se impun mai multe tendinţe estetice: neomodernism, onirism şi suprarealism, neoexpresionism, neoromantism, orfism, majoritatea poeţilor adoptă retorica trucului verbal şi a artificiului imagistic, evadează din realitate în verb, în rafinament şi meşteşug, salvînd poeticitatea românească de subordonarea totală în faţa autoritarei scheme proletcultiste. Reprezentanţii manierismului structural (Gheorghe Tomozei, Romulus Vulpescu, Horia Zilieru, Virgil Bulat, Nina Cassian, Nora Iuga, Şerban Foarţă), manieriştii onirici şi suprarealişti (Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea, Emil Brumaru), manieriştii neoexpresionişti (Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flămînd, Anatol Codru), manieriştii orfici (Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Cezar Ivănescu, Arcadie Suceveanu), confruntîndu-se cu noile forme ale gustului şi ale imaginarului cultural şi aflîndu-se în faţa imperativului de a depăşi, printr-o delimitare violentă, spaţiul perimatei poetici aristotelice de tip mimetic, se arată interesaţi de creaţia în limbaj, de lărgirea limitelor limbajului, de depăşirea cadrelor logice şi raţionale ale limbajului.

Cuprins

Referenţi Oficiali

• Sergiu Pavlicenco
  doctor habilitat, profesor universitar, Universitatea de Stat din Moldova
• Aliona Grati
  doctor habilitat, profesor universitar, Universitatea de Stat din Moldova

 Teze

[...] Acte Normative