Comisia de atestare
Comisia de acreditare
Comisiile de experţi
Dispoziţii, instrucţiuni
Acte normative
Nomenclator
Instituţii
Consilii
Seminare
Teze
Conducători de doctorat
Deţinători de grad
Doctoranzi
Postdoctoranzi
CNAA logo

 română | русский | english


versiune pentru tipar

10.01.08 – Programa examenului de doctorat : Continutul cursului


Conţinutul cursului

Obiectul şi structura ştiinţei literare

Cuvinte-cheie: ştiinţă literară, teorie literară, istorie literară, critică literară, poetică, metodologie literară, estetică, stilistică, hermeneutică, semiotică, literatură comparată.

Locul şi rolul teoriei literaturii. Raportul: teorie literară – istorie literară –critica literară; teorie literară – metodologie literară – poetică; teorie literară –estetică; teoria literaturii – comparatismul contemporan, teoria traducerii.

Discipline aferente: stilistica; hermeneutica; semiotica: neoretorica; sociologia literaturii; psihologia creaţiei şi receptării; teoria comunicării şi a limbajului; culturologia şi teoria civilizaţiei ş. a.

Literatura – obiect specific al teoriei literare

Cuvinte-cheie: obiect de cercetare, literatură, literaritate, antiliteratură, aliteratură, paraliteratură, metaliteratură.

Diversitatea şi complexitatea fenomenului literar (opere literare, curente literare, genuri şi specii literare, procese literare, relaţii dintre literaturi ş.a.). Unitatea fenomenului literar în diversitatea formelor lui de manifestare.

Noţiunile de literatură, antiliteratură, aliteratură, paraliteratură, metaliteratură, literaritate (literaturitate, literalitate), text, scriitură.

Natura duală, intrinsecă şi extrinsecă, a literaturii. Imanenţă şi transcendenţă.

Cuvinte-cheie: intrinsec, extrinsec, imanenţă, transcendenţă.

Funcţiile literaturii. Noţiunea de funcţie (literară, artistică)

Funcţia cognitivă
Cuvinte-cheie: funcţie, cunoaştere, obiect, subiect, adevăr artistic, veridicitate, verosimilitate.

Literatura – formă specifică şi unică a cunoaşterii şi autocunoaşterii umane. Raportul obiect-subiect al cunoaşterii şi noţiunea de intersubiectivitate (intersubiectualitate). Literatura şi filosofia, literatura şi ştiinţa (matematica, ştiinţele naturii, ştiinţele socio-umane, umanioarele). Noţiunea controversată de adevăr: adevăr ştiinţific, adevăr artistic – eroare (minciună), realitate (obiectivă şi artistică) – ficţiune artistică. Raportul adevăr ştiinţific – adevăr artistic. Aspectul axiologic (de valoare estetico-artistică) al noţiunilor, adevăr artistic, veridicitate şi verosimilitate, originalitate şi autenticitate. Critica premiselor epistemologice ale concepţiilor contemporane care neagă valabilitatea noţiunilor de realitate obiectivă, adevăr, realism.

Funcţia ideologică şi socială
Cuvinte-cheie: lupta de idei, literatură angajată, literatura cu tendinţe, partinitate, caracter de clasă, democraţie, totalitarism.

Literatura şi lupta de idei. Literatura şi politica, marile mişcări sociale. Literatura cu tendinţe socio-politice, “literatura angajată” (Sartre). Noţiunile controversate de partinitate (literatură partinică), caracter de clasă, caracter popular ş.a. Criteriile social, ideologic şi estetic-artistic de studiere a literaturii. Literatura, democraţia şi totalitarismul (religios, ideologic, politic, moral). Autonomia funcţiei ideologice a literaturii (M. Bahtin despre ideologia proprie a literaturii ca o “ideologie în devenire”, preteoretică).

Funcţia educativă-formativă
Cuvinte-cheie: estetic, etic, valori morale, imperativul moral, dogmatism moral, didacticism, mitologie, religie, creştinism, laicizare, dogmatism religios.

Literatura şi morala. Raportul dialectic contradictoriu frumos-bine; contribuţia literaturii (artei) la afirmarea noilor valori morale, la trăirea estetică a lor, la depăşirea conflictului dintre libertatea individuală a omului şi responsabilităţile lui morale faţă de semenul său, la formarea şi potenţarea sentimentului de solidaritate umană, a aptitudinii de compătimire, de a trăi destinul altuia ca pe propriul destin. Conflicte între literatură şi dogmatismul moral.

Literatura şi religia. Literatura laică şi literatura religioasă. Umanismul şi laicizarea statului, literaturii (artei şi culturii). Raportul complex şi contradictoriu între literatură (artă, ştiinţă, filosofie) şi biserică. Reforma şi modernizarea bisericii creştine (renunţarea bisericii creştine la statutul ei de instituţie totalitară medievală). Contribuţiile bisericii la dezvoltarea literaturii şi artelor. Biblia – sursă de inspiraţie artistică. Contribuţia literaturii (artei) la afirmarea ideii creştine a Dumnezeului iubitor şi înţelegător. Credinţa religioasă şi libertatea voinţei a convingerilor individuale a omului. Rolul similar şi diferit al fanteziei creatoare în religie şi în creaţia artistică, coliziile dintre libertatea imaginaţiei artistice şi dogmatismul religios prohibitiv. Morala în literatură şi în religie: similitudini şi colizii.

Autonomia funcţiei educative a literaturii (artei): estetica eticului (sublimul, eroicul, nobleţea, tandreţea etc.) a binelui şi iubirii, oribilul, josnicia, comicul etc. răului (urii, invidiei etc.), tragismul coliziilor morale în conştiinţa de sine a omului

Funcţia catarctică
Cuvinte-cheie: katharsis, conflict şi deznodămînt tragic, eliberare estetică, empatie (intropatie, simpatie).

Noţiunea artistotelică de “katharsis”; sensul ei mai larg (decît cel de deznodămînt specific în tragedie), funcţia eliberativă generală a cuvîntului artistic.

Funcţia mimetică (reproductivă-reprezentativă) şi creatoare de lumi noi, imaginare
Cuvinte-cheie: mimesis, imitare, reflectare, reprezentare, fugurativ, creaţie.

Noţiunea de mimesis (Pitagora, Platon. Aristotel), controversele contemporane în jurul ei. Inconsistenţa epistemologică a tendinţelor de a opune metafizic mimesis-ul şi creaţia noului sau de a reduce funcţia literară la una din aceste două noţiuni. Argumente antropologice şi hermeneutice pentru complementaritatea acestor noţiuni: omul este o fiinţă mimetică, rolul jocului în antropogeneză şi în dezvoltarea artei; imposibilitatea de a percepe şi a înţelege ceva ce nu reproduce, şi nu reprezintă sau cel puţin nu sugerează o realitate obiectivă (externă) sau subiectivă (internă); imposibilitatea hermeneutică a unor texte absolut autoreferenţiale: orice semn (cuvîntul îndeosebi) prin definiţie presupune o referinţă la altceva, la context sau subtext, adică se transcende. Impasurile epistemologice ale “textualiştilor”, ale concepţiei antireprezentative (antifigurative) despre ficţiunea artistică, imaginarul uman în general: renunţarea la autor (subiect creator), adevăr, sens, valoare, la limbajul comunicativ în ultimă instanţă.

Funcţia anticipativă (profetică, predictivă)
Cuvinte-cheie: timp ciclic (mitologic), timp linear, viitorologie, eschatologie, utopie, antiutopie.

Rolul revoluţionar-paradigmatic al afirmării timpului viitor în conştiinţa temporală a omului modern, a trecerii de la timpul ciclic (în cerc închis) la timpul linear, deschis spre viitor. Contribuţia viziunii eschatologice creştine la întoarcerea privirii de la trecut (secolul de aur) spre viitor. De la utopiile renascentiste la proiectarea viitorului în ficţiunea ştiinţifico-artistică. Viitorologia (futurologia) în teoria (post)modernă a civilizaţiei. Antiutopiile – o reacţie apocaliptică la dominarea concepţiei tehnocrate a progresului.

Funcţia estetică-artistică
Cuvinte-cheie: estetic, artistic, hedonism, plăcere estetică, estetism, purism, experienţă şi trăire estetică, imagine artistică.

Interferenţa şi condiţionarea reciprocă dintre funcţia estetică-literară şi celelalte funcţii. Contribuţiile estetismului la disocierea eticului, etnicului şi esteticului, la conştientizarea specificităţii esteticului. Plăcerea estetică-artistică – o condiţie primordială a literaturii (artelor frumoase). Concepţia hedonistă – o primă definiţie a esteticului, limitele ei. Limitele concepţiilor “estetiste”, “puriste” (încercarea de a izola valorile estetice de alte valori culturale şi existenţiale). Atitudinea estetică – o reportare specifică şi totodată universală a omului faţă de natură, realitatea socială şi faţă de relaţiile interumane. Unitatea dialectică dintre conţinutul obiectiv şi subiectiv al valorilor estetice, al trăirii umane la modul estetic-artistic. Valori estetice şi valori artistice. Critica unor tendinţe formaliste şi antiumaniste de a renunţa la valorile estetice şi artistice, de a asimila creaţia artistică, o formă superioară de creativitate, unor activităţi practice oarecare. Insuficienţa estetică-artistică a noţiunilor “literaritate” (ca substitut al artisticităţii), “scriitură” (ca substitut al creaţiei artistice), “text literar” (ca oricare text scris).

Literatura – “estetica creaţiei verbale” (M. Bahtin). Literatura şi alte arte (pictura, sculptura, arhitectura, muzica, arta coreografică, arta teatrală, filmul artistic). Noţiunea de imagine artistică ca formă specifică a creaţiei artistice în general, a creaţiei verbale (literare) în special.

Literatura – artă a cuvîntului

Cuvinte-cheie: artă, cuvînt artistic, poetica cuvîntului, revoluţie estetică, expresie artistică, plasticitate, stil artistic.

Deosebirea cuvîntului (artistic) de materialul altor arte: materialitatea specifică (semiotică) şi spiritualitatea cuvîntului. Universalitatea funcţională (cognitivă, comunicativă tezaurizatoare, educativ-formativă, terapeutică etc.) şi funcţia specifică (estetico-artistică, figurativă) a cuvîntului: expresivitate, plasticitate, muzicalitate.

Estetica (exprimarea şi comunicarea experienţei estetice), poetica (funcţionalitatea poetică în diferite genuri şi curente literare) şi stilistica cuvîntului. Noţiunea generală de stil şi speciile lui: stil literar (publicistic, ştiinţific, filosofic, artistic), stil artistic (plastic, arhitectural, sculptural, muzical). Stil general (stilul genului, curentului, epocii, şcolii literare etc.) şi stil individual al scriitorului ca unitate supratextuală a textelor literare. Stilistica lingvistică şi stilistica poetică.

Limbajul artistic

Cuvinte-cheie: raport limbă-limbaj-vorbire (enunţ, discurs), funcţiile limbajului, funcţie stilistică a limbii, limbaj artistic/poetic, poetica (prozaica) prozei.

Noţiunea generală de limbaj (ştiinţific, filosofic, publicistic etc. şi artistic), raportul limbă-limbaj-vorbire (discurs, text). Funcţiile principale ale limbajului (K. Bühler, T. Vianu, R. Ingarden, R. Iakobson ş.a.). Noţiunile “limbaj” şi “funcţia stilistică a limbii”. Controversele în jurul funcţiei poetice a limbajului. Insuficienţa estetică a definiţiei lingvistice a acestei funcţii specifice (R. Iakobson). Noţiunea generală de limbaj artistic (limbaj muzical, pictural etc.) şi noţiunea specifică expresiei artistice verbale (limbajul artistic/poetic în sensul prorpiu al termenului “limbaj” – expresie verbală, literară, într-o limbă naţională). Caracteristicile definitorii ale limbajului artistic/poetic. Elementele principale ale limbajului artistic/poetic (tropi, figuri de stil, lexic poetic, morfologie poetică, sintaxă poetică ş.a.). Ireductibilitatea limbajului artistic la limbajul poetic. M. Bahtin despre poetica (prozaica) specifică a romanului ca gen prin excelenţă prozastic, care are limbajul artistic propriu, calitativ diferit de limbajul poetic al genurilor poetice (epopeea, tragedia, poemul, lirica ş.a.).

Literatură cultă (scrisă) şi folclorul (“literatura” orală)

Cuvinte-cheie: sincretism, civilizaţia scrisului, tradiţii folclorice, literatură cultă, creaţie orală.

Rolul civilizaţiei şi a tiparului în apariţia şi dezvoltarea literaturii artistice ca formă specifică a scrisului (literarităţii): mutaţiile calitative în funcţionarea cuvîntului (textului) în lipsa unui contact nemijlocit între autor (vorbitor, locutor) şi cititor (convorbitor, interlocutor). Origini tematice (subiecte, mituri, motive, personaje, paremiologie etc.) ale literaturii în folclor. Origini estetico-artistice şi poetice folclorice, remanenţa sincretismului folcloric în genurile (speciile) literare şi artistice; arta cinematografică şi televiziunea – o reprezentare a sincretismului originar (cumularea expresivităţii artistice a cuvîntului rostit, a imaginii plastice şi muzicale). Comunicarea, limbajul artistic în folclor şi în literatură: similitudini şi deosebiri calitative. Tendinţa spre anonimatul comunicării literare în unele curente moderniste, diminuarea rolului autorului individual şi creşterea rolului concreator al “cititorului implicit” în unele teorii contemporane, deschiderea operei literare către multiplicarea variantelor de interpretare metatextuală (ca în proza folclorică, cu text nefixat scriptic). Critica tendinţei de depersonalizare a creaţiei şi a receptării literare (legătura ei cu antiumanismul şi formalismul).

Caracterul popular şi specificul naţional în literatură şi folclor: similitudini şi deosebiri. Contribuţiile preromantismului şi romantismului. Formarea conştiinţei istorice în literatură. Contribuţiile romantismului şi critica idealizării romantice a trecutului, a mitizării poetice a istoriei naţionale. Perpetuarea conflictului romantic: trecut glorios – ”prezent mişelit” în diverse concepţii naţionaliste conservatoare. Raportul mit (legendă poetică) – istorie. Contribuţiile realismului la formarea conştiinţei istorice moderne, la disocierea istoricităţii de neomitologia poetică. Resuscitarea tradiţiilor romantice şi neoromantice în literatura contemporană vizavi de raportul istorie reală – mit poetic. Conservatorismul, antimodernitatea conştiinţei temporalităţii a modernismului.

Conţinut (fond) şi formă artistică

Cuvinte-cheie: conţinut (fond), formă, materie, material, unitate dialectică a contrariilor, analiză dihotomică (dicotomică), concepţie raţionalistă, concepţie vitalistă-intuiţionistă, tablou artistic al lumii, teoria autoexprimării, esenţă, fenomen.

Noţiunile generale “conţinut”, “formă”, “materie”, “material”. Evoluţia istorică a categoriilor filosofice “conţinut” şi “formă” (Aristotel, Hegel); noţiunile corelative “substanţă”, “esenţă”, “fenomen”, “aparenţă”. Estetizarea lor, specificarea lor poetologică; contribuţia lui Hegel: definirea conţinutului artistic (ideea poetică) şi a formei artistice ca unitate dialectică a contrariilor. (Prelegeri de estetică)

Tratarea dihotomică (izolată, separată) a corelaţiei “conţinut” “formă”.
Necesitatea şi convenţionalitatea teoretică a “tăierii” operei literare în două jumătăţi. Pericolul metafizic al absolutizării analizei dihotomice: abstractizarea conţinutului, tehnicizarea analizei formale.

a) Moduri de a concepe conţinutul artistic. Raportul “conţinut” – “substanţă” – “esenţă” – “material”.

Concepţia raţionalistă (cognosticistă).

Conţinutul-expresie a mesajului autorului sau al operei literare, fond de idei (filosofice, religioase, sociale, morale etc.). Necesitatea acestui mod de analiză a conţinutului şi pericolul exagerărilor reducţioniste.

Concepţia vitalistă şi intuiţionistă.

Conţinutul-expresie a trăirii (psihologice şi estetice) a vieţii de către autor sau personaj. (W. Dielthey, F. Nietzsche, H. Bergson, G. Ibrăileanu, T. Vianu, Camil Petrescu). Noţiunile “conţinut latent” şi “inefabilul”.

Teoria autoexprimării.

Conţinutul – act confesional, autoexprimare “de profundis” a autorului sau a personajului. Contribuţia acestei concepţii: disocierea dintre intenţia (conceptul) autorului şi expresia artistică obiectivă. Pericolul ei reducţionist: reducerea conţinutului la fondul lui liric, a tuturor genurilor literare la cel liric. (B. Croce)Conţinutul – tablou artistic al lumii, sistem unitar de imagini artistice.

Noţiunile realitate (lume) obiectivă – realitate artistică (univers artistic, imaginar, ficţiune).

Imaginea lumii, a “stării generale a lumii” (Hegel). Spaţialitate, temporalitate, mişcare. Imaginea naturii, peisajul. Imaginea mediului social, evenimente social-istorice şi cotidianul existenţei umane.

Imaginea omului – nucleul universului artistic. Imaginea fizicului uman, portretul literar: portret static (sintetic) şi portret dinamic (analitic). Imaginea lumii interioare. Gîndirea şi trăirea emoţională, conştientul, subconştientul, inconştientul, oniricul.

Imaginea lumii în mişcare şi devenire (“facerea lumii”) ca luptă dintre forţe şi interese opuse. Noţiunile “acţiune”, “conflict (colizie)”, “protagonist”, “antagonist”. Acţiunea (subiectul) – o formă artistică a automişcării cu logica ei internă, sinergetică.

b) Moduri de a concepe forma artistică.

Raportul “formă” – “fenomen (aparenţă)” – “materie” – “material”.

Forma – materializare (obiectivare) artistică a conţinutului ideatic, sensibilizare a ideii. “Arta ca procedeu” (V. Şklovski). Forma externă şi forma internă, forma conţinutistă (conţinutală). Diverse componente ale formei operei literare (în concepţia dihotomică): subiectul şi fabula, caracter şi personaj, compoziţie (arhitectonică), limba şi stilul operei literare. Formele de gen (specie): forma epică, lirică, dramatică, romanescă, baladescă etc. Forma naţională. Forma în versuri şi în proză.

Concepţia structurală – integrativă.
Noţiunile structură şi unitatea indisolubilă conţinut – formă. Concepţia structurii stratiforme (stratificate, cu mai multe niveluri) (R. Ingarden, N. Hartmann, R. Wellek, A. Warren, M. Bahtin, V. Kojinov ş.a.).

Conţinut şi formă artistică în genurile (speciile) literare, în curentele literare şi culturale.

Universal şi specific naţional în literatură

Cuvinte-cheie: raportul estetic-etnic, universalitate, modernitate, specific naţional, tradiţionalism, conservatorism, sincronism, modernism, literatură universală şi comparată.

Aspectul axiologic al acestor noţiuni; esteticul şi etnicul.

Istoricul acestor noţiuni categoriale “Bătălia dintre cei vechi şi cei moderni”. Conceptul goethean de literatură universală. Universalitate şi modernitate.

Contribuţia (pre)romantismului (de la Herder cetire) la formarea conceptului de specific naţional. Contribuţia lui G. Ibrăileanu şi M. Ralea la elucidarea valorii estetico-artistice a specificul naţional în contextul confruntării dintre “purişti” şi “naţionalişti”, europenişti (occidentalişti) şi tradiţionalişti (orientalişti) în critica românească; poziţia particulară a (neo)clasiciştilor (T. Maiorescu, G. Călinescu ş.a.). Neotradiţionalismul sincronizat în aprecierea lui E. Lovinescu, maestrul modernismului românesc.

Critica modernismului nivelator, care neagă valoarea specificităţii naţionale a literaturii (artei, culturii) contemporane. Acţiunea recuperatorie a postmodernismului. Modernismul tehnocratic şi totalitarismul (comunist şi fascist), luptele contemporane în jurul globalismului.

Critica tradiţionalismului conservator, antieuropean şi antioccidental. Conservatorism antioccidental în concepţii şi forme literare moderne: unele curente avangardiste, trăirismul, gîndirismul, unii reprezentanţi ai “tinerei generaţii” (M. Eliade, C. Noica, Em. Cioran ş.a.); “modernismul reacţionar” (Matei Călinescu). Naţionalismul şi totalitarismul (naţional-socialist şi “internaţionalist”).

Complementaritatea universalului şi specificului naţional în literatură (artă şi cultură). Creşterea ponderii universalităţii în axiologia modernă, prioritatea valorilor general-umane. Critica tendinţei de supraevaluare a noului, a “prejudecăţii noului” (E. Coşeriu), a substituirii lui criteriului valorii literare. Critica supraevaluării specificului naţional, mai ales în formele lui tradiţionale arhaice strămoşeşti (sămănătorismul, ruralismul, ortodoxismul gîndirist, antieuropean ş.a.), a reducerii tradiţiilor literaturii naţionale la folclorul propriu, prioritar ţărănesc. Critica reducerii specificului naţional la “forma naţională” a literaturii.

Necesitatea studierii literaturii naţionale (a conţinutului şi formei ei literar-artistice) în contextul literaturii europene şi universale.

Creşterea ponderii studierii comparate a literaturii în ştiinţa literară contemporană. Aspecte teoretice şi metodologice ale comparatisticii contemporane.

Teoria operei literare

Teoria şi poetica operei literare: poetica – formă incipientă şi componentă importantă a teoriei complexe a operei literare; “Poetică” şi “poietică”. Ireductibilitatea teoriei operei literare la poetica (poietica) ei.

Noţiunea generală (şi controversată) de operă literară. Opera literară – formă concretă şi unică, primul dat al existenţei fenomenului literar, univers artistic întreg, închis şi totodată deschis. Critica concepţiei (neo)pozitiviste şi formaliste, a iluziei posibilităţii receptării şi studierii operei literare ca un “fapt literar” (I. Tînianov) izolat, dat în mod nemijlocit ca un fenomen natural, material. Critica tendinţei de reducere a operei literare la textul literar în ştiinţa contemporană a textului (de orientare formalistă – semiotică sau semiolingvistică).

Studiul genetic al operei literare (al actului de creare a ei, al laboratorului de creaţie literar-artistică a autorului ei, individual sau colectiv).
Cuvinte-cheie: geneza operei de artă, subiect creator, autor, eu biografic, eu artistic, proces (act) de creaţie, laborator de creaţie, metodă biografică, cercetare textologică a manuscriselor, etape ale procesului de creaţie.

Noţiunea controversată de autor ca subiect creator. Critica supraestimării factorului subiectiv al creaţiei literare, a ideii autorului demiurg, omniscient şi de o libertate absolută, care asemenea lui Dumnezeu creează o lume nouă ex nihilo. Critica tendinţei pozitivist-obiectiviste şi formaliste de depersonalizare a actului de creaţie literară: de la transformarea autorului creator într-un meşteşugar al scrisului, şi tratarea creaţiei literare ca tehnică literară (formalismul rus) la “moartea” (M. Faucault, R. Barthes ş.a.) sau “excomunicarea” autorului din opera literară şi din limbajul critic. Controversele în jurul problemei raportului dintre noţiunile “autorul biografic” şi “autorul - subiect creator”: nonidentitatea şi complementaritatea acestor noţiuni. Dualitatea eului în operele autobiografice: eul-autor şi eul-personaj, identitate şi nonidentitate. “Autorul” în contextul teoriei cunoaşterii, creaţiei şi comunicării interumane, al problemei raportului subiect-obiect şi a intersubiectualităţii, al tranziţiei de la paradigma clasică la cea postclasică. Contribuţia “filosofiei dialogului” (M. Buber, K. Jaspers, M. Bahtin ş.a.).

Procesul (actul) de creare al operei literare. Caracterizare generală. Etapele principale. Formele principale de studiere genetică (note, variante de manuscrise, corespondenţa autorului, mărturisiri, jurnalul scriitorului, interviuri ş.a.). Pericolul reducerii studierii actului de creaţie la manifestările conştiinţei de sine a scriitorului (explicaţiile, autoaprecierile sale etc.).

Structura internă a operei literare. Componentele ei principale.
Cuvinte-cheie: operă literară, structură, temă, idee, laitmotiv, subiect, fabulă, personaj, erou, antierou, tip, caracter literar, eu-personalitate, raportul autor-narator-personaj, cititor implicit, cititor model, spaţiotemporalitate, cronotop, compoziţie, text literar, versologie, poetică şi poietică, poetica prozei (prozaică), text, intertext, subtext, pretext, avantext, autotext, context, metatext, textologie, naratologie. Hermeneutică, semiotică, neoretorică, estetică literară.

Fondul tematic al operei literare. Temă, motiv, laitmotiv.

Fondul ideatic (ideatica). Mesajul (autorului şi al operei), ideea principală a operei literare. Critica limitelor concepţiei raţionaliste şi a celei iraţionaliste. Ireductibilitatea imaginii artistice la noţiune, idee teoretică, semn. Specificul ideii (gîndirii) artistice, ambiguitatea, bivocitatea (Bahtin) polivalenţa, sau plurivocitatea, polifonia (Bahtin) expresiei artistice.

Subiectul şi elementele lui principale. Tratarea controversată a raportului subiect-fabulă.

Structura stratificată a operei literare (R. Ingarden, N. Hartmann ş.a.).

Imaginea omului. Formele principale: personaj-funcţie, actant, erou literar, antierou, tip literar, caracter literar, eu-personalitate ş.a.

Raportul autor-narator-personaj în structura operei literare (diverse concepţii, concepţia dialogică a lui Bahtin).

Universul artistic. Noţiunea de acţiune. Relaţii spaţio-temporale. Noţiunea de “cronotop”.

Compoziţia (arhitectonica, construcţia) operei literare.

Opera literară şi “textul literar”. Concepţiile contemporane principale: textologia modernă, concepţia hermeneutică (Gadamer, Ricoeur, Bahtin ş.a., concepţia semiotică (semiolingvistică), concepţia dialogică (M. Bahtin), teoria intertextualităţii, concepţia neoretorică ş.a.

Textul în versuri şi în proză. Noţiunile principale de versologie (teoria şi poetica versului). Poetica (prozaica) prozei artistice. Textul narativ, noţiunea modernă “naraţiune” (povestire). Critica limitelor teoretice ale naratologiei formaliste.

Receptarea operei literare.
Cuvinte-cheie: comunicare literară, receptare estetică, concreativitatea cititorului, bidimensionalitatea operei literare, schematismul operei literare, structură stratificată, caracter dialogic al receptării, dialog autor-cititor, dialog autor-personaj, dialog personaj-personaj, dialog cititor-personaj, lectură, lectură intertextuală, lectură fidelă (infidelă), lectură concreativă, investiţie de sens, lectură dialogică.

Forme şi niveluri de receptare – lectură, receptare – evaluare (interpretare), receptare – creaţie.

Contribuţiile esteticii fenomenologice (R. Ingarden ş.a.) Contribuţiile şcolii de la Konstanz. Contribuţiile dialogismului lui M. Bahtin.

Genuri şi specii literare

Cuvinte-cheie: gen (mixt), specie (mixtă), epic, liric, dramatic, epopee, tragedie, comedie, dramă, roman, specii de frontieră.

Genurile – atitudini şi viziuni estetice-artistice fundamentale ale omului. Noţiunea de gen literar. Genul literar – “formă conţinutistă” (Hegel) a “memoriei literaturii” (Bahtin). Evoluţia teoriei genurilor.

Teoria clasică a genurilor literare.

Genul epic. Caracterizare generală şi speciile principale. Epopeea. Basmul. Legenda. Fabula. Poemul epic. Nuvela. Schiţa. Povestirea. Romanul. Alte specii.

Genul liric. Caracterizare generală şi speciile principale. Oda. Elegia. Meditaţia. Poemul liric. Cîntecul. Romanţa. Imnul. Madrigalul. Alte specii.

Genul dramatic. Caracterizare generală. Speciile principale. Tragedia. Comedia. Drama. Melodrama. Vodevilul. Poemul dramatic. Alte specii.

Limitele genologiei clasice, inadecvată mobilităţii sporite a metamorfozelor şi interferenţelor formelor genuriale ale literaturii contemporane.

Teoria postclasică a genurilor. Noul mod de a concepe procesul literar (dinamica şi interferenţa genurilor), noul raport gen – specie – opera literară.

Specii de frontieră şi mixte: Idila. Balada romantică. Poemul lirico-epic. Romanul liric. Drama lirică. Eseul (filosofico-literar şi critic). Jurnalul scriitorului. Memoriile literare. Note de călătorie. Publicistica literară. Corespondenţa ş. a. Satira – specie sau gen literar?

Curente literare şi culturale

Cuvinte-cheie: evoluţie literară, proces literar, etape de tranziţie, curent literar, curent cultural, orientare, direcţie literară, stil, şcoală literară, principiu concret istoric, principiu tipologic, tranzitologie literară, curente literare anticipatoare, recuperatoare, recurente.

Evoluţia literaturii ca proces al devenirii istorice continue din perspectiva tranzitologiei moderne. Necesitatea regîndirii noţiunilor tradiţionale de proces literar, curent literar, curent cultural, şcoala literară, metodă artistică şi stil literar, tradiţie şi inovaţie literară, continuitate şi ruptură (discontinuitate), revoluţionare a evoluţiei literare, transformare şi permanenţă. Necesitatea lărgirii cadrului istoric culturologic, a includerii Timpului Mic în Timpul Mare, transistoric. Critica protocronismului.

Umanismul Renaşterii. Barocul şi manierismul. Clasicismul. Literatura iluministă (Clasicismul iluminist. Realismul iluminist. Sentimentalismul. Preromantismul.) Romantismul. Realismul. Naturalismul. Simbolismul. Expresionismul. Mişcări avangardiste (dadaismul, constructivismul, futurismul, suprarealismul ş.a. Modernismul. Postmodernismul. Sincronismul şi tradiţionalismul românesc. Sămănătorismul. Poporanismul. Gândirismul. Ruralismul moldovenesc. Sincronism şi tradiţionalism.

În căutarea unui nou model conceptual al tranziţiei în literatură. Epoci de tranziţie în literatură: curente literare anticipatoare, recuperatoare, recurente. O dominantă a paradigmei postclasice – potenţarea spiritului autocritic, de autonegare, deconstructivist, autoironic. Proliferarea speciilor de antiliteratură (antiroman, antiteatru, antipoezie etc.).

Literatură, societate, cultură, civilizaţie

Cuvinte-cheie: sociologia literaturii, filosofia culturii, teoria civilizaţiei, tranzitologie, matrice culturală, epistemă, paradigmă, tip de mentalitate, viitorologie (futurologie), conflict intracivilizaţional, conflict intercivilizaţional, Timp Mare, Timp Mic, determinism, autonomie, sinergetică literară.

Studiul literaturii şi sociologia literaturii, filosofia culturii şi culturologia, istoria, teoria civilizaţiei. Viitorologia (futurologia) şi tranzitologia (mutaţiile civilizaţionale). Noţiunile de matrice culturală. (Lucian Blaga), paradigmă (Th. Kuhn), epistemă (M. Foucault), tip de mentalitate (istoria mentalităţilor), Timp Mare şi Timp Mic (Bahtin).

Determinism (necesitate) şi autonomie (libertate).

Principiul determinismului: determinismul filosofic, ideologic, social-politic, biologic, psihologic, antropologic. Determinismul monist şi polifactorial. Determinismul cultural şi civilizaţional. Contribuţiile şi limitele acestui principiu.

Principiul autonomiei evoluţiei literaturii. Absolutizarea autonomiei (purismul estetist, textualismul), şi concepţia autonomiei relative a literaturii şi artei. Principiul sinergetic: formarea spontană a ordinei din haos, a noilor forme literare prin coagularea elementelor eliberate din structuri în descompunere. Limitele şi pericolul reducţionist: subestimarea (negarea) rolului subiectului creator, transformarea creaţiei literare (sociale, culturale) într-un proces automatizat, depersonalizat, guvernat exclusiv, mecanicist de legităţi mecaniciste general abstracte, adeseori mistificate. Necesitatea îmbinării principiului sinergetic cu teoria creativităţii umane în studierea procesului literar în contextul proceselor socio-culturale, istorice şi transistorice.