Comisia de atestare
Comisia de acreditare
Comisiile de experţi
Dispoziţii, instrucţiuni
Acte normative		 Nomenclator
Instituţii
Consilii
Seminare
Teze		 Conducători de doctorat
Deţinători de grad
Doctoranzi
Postdoctoranzi
CNAA logo

 română | русский | english


versiune pentru tipar

30 de întrebari pentru academicianul Valeriu Canter.


4 aprilie 2011

Lecţia de acasă: numai prin muncă şi dăruire poţi realiza ceva
Fizicianul Valeriu Canţer s-a născut la 5 februarie 1955 în s. Zahorna, raionul Şoldăneşti. După absolvirea Facultăţii de Fizică a Universităţii de Stat din Chişinău (1977) a urmat doctorantura la Institutul de Fizică „P.N.Lebedev" din Moscova, în secţia condusă de laureatul Premiului Nobel, acad. Vitali Ghinzburg. În 1980 susţine teza de doctor în ştiinţe şi revine la Chişinău, la Academia de Ştiinţe a Moldovei (AŞM), unde activează până în prezent, ocupând succesiv toate funcţiile de cercetător ştiinţific (inferior, superior, coordonator, principal), şef de laborator (1992–2006), director-adjunct al Centrului LISES (1992–2000) şi al Institutului de Fizică Aplicată (1997–2000). A activat în calitate de director al Centrului – Laborator Internaţional (2000-2006); academician coordonator al Secţiei de Ştiinţe Matematice, Fizice şi Tehnice (2000–2004), apoi academician coordonator al Secţiei de Ştiinţe Fizice şi Inginereşti a AŞM (2004-2008).
Din 2006 până în prezent este cercetător ştiinţific principal al Institutului de Inginerie Electronică şi Nanotehnologii al AŞM. În 2009 a fost numit în funcţie de preşedinte al Consiliului Naţional pentru Acreditare şi Atestare al RM.

Doctor habilitat în ştiinţe fizico-matematice (1990), profesor universitar (1997), membru corespondent (1995) şi membru titular (2000) al AŞM.

A dezvoltat direcţia ştiinţifică „Fizica proceselor electronice în materiale şi nanostructuri cu anizotropie a caracteristicilor cvasiparticulelor". În prezent dezvoltă cercetările în domeniul fizicii nanomaterialelor şi nanostructurilor. Autor a circa 450 de lucrări ştiinţifice, inclusiv 8 monografii şi manuale, şi 25 brevete de invenţie. A pregătit 8 doctori în ştiinţe fizico-matematice, finalizează tezele de doctor şi de doctor habilitat încă 5 persoane.

Din 1981 activează în calitate de cadru universitar, în prezent fiind profesor universitar la Universitatea de Stat din Moldova. Este fondator şi redactor-şef al revistei Moldavian Journal of Physical Sciences, membru al colegiilor de redacţie ale revistelor The Annals.: Metalurgy and Material Sciences; Fizica şi Tehnologiile Moderne, Intelectus, Akademos. Preşedinte al Comitetului internaţional de expertiză al Institutului Unificat de Cercetări Nucleare din Dubna (Rusia); membru al Academiei Internaţionale de Termoelectricitate, membru de onoare al Institutului Internaţional de Fizică din Marea Britanie; membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, membru al Comitetului Executiv al Societăţii Europene de Fizică, Doctor Honoris Causa al Academiei Internaţionale de Informatizare, al Universităţii de Stat din Tiraspol, preşedinte al Societăţii Fizicienilor din Moldova.

Distins cu Premiul Tineretului din Moldova, Premiul Naţional, cu titlul de „Om Emerit", ordinul „Gloria Muncii".

1. Dle Valeriu Canţer! Ce subînţelegeţi Dvs. prin noţiunea "acasă"? - Acasă, la Zahorna, raionul Şoldăneşti, este locul, unde doreşti în permanenţă să revii. Acasă este locul, unde te simţi în siguranţă şi în căldură, unde te simţi protejat şi ocrotit de toţi care te înconjoară. Cum spunea apreciatul nostru poet Grigore Vieru: „Mă trezesc dimineaţa cu toate lăicerele casei pe mine, ostenit de greul lor colorat. „Mă temeam să nu-ţi fie frig, zice mama."

Noţiunea acasă ca o parte a spaţiului meu de confort spiritual şi fizic pentru mine a evoluat în funcţie de depărtarea de la „kilometrul zero" al fiinţării noastre – sânul mamei. Copilaş în sat fiind – curtea casei părinteşti era acasă, tânăr fiind la studii – satul natal era acasă, departe pe meridianele globului fiind – Moldova era acasă.

Ca fizician aş da o definiţie noţiunii de acasă prin prisma fizicii. Toate obiectele lumii din jur se pot afla în diferite stări, dintre care doar una este fundamentală. Acasă este starea fundamentală a fiinţării noastre.

2. Cine V-a predat primele lecţii care V-au marcat caracterul şi viitorul?

– Cu toate că cred în forţa destinului, care, vorba filozofului, „prin caracter croieşte calea vieţii noastre", nu pot identifica în mod determinist dominantele plăsmuirii caracterului şi, cu atât mai mult al viitorului, şi încă de la începuturile scufundate în negura timpului de demult. Dar să încerc a restabili câte ceva din primele lecţii date de viaţă. Aveam poate că trei anişori şi eram foarte ataşat de un viţeluş, cu care mă zbenguiam prin curte. În una din zilele de vară acest animăluţ blând s-a năpustit asupra mea să mă împungă. Am ţipat ca niciodată, tata mi-a sărit în ajutor, m-a liniştit şi m-a dus în casă, iar pe viţeluş... l-a sacrificat. Din întâmplarea dată am desprins mai multe lecţii. Prima – viaţa necesită ocrotire, a doua – bunătatea şi cruzimea uneori se intersectează într-un punct.

Un alt epizod din viaţa mea: să fi avut pe atunci vreo şapte-opt ani, când s-a îmbolnăvit mama şi a fost internată la spital. Tatăl era ocupat cu lucrul ca la ţară – din noapte până-n noapte. Bunicii locuiau departe de noi, iar eu, între cei trei copii – mai aveam un frate şi o soră, eram cel mai mare. La un moment, la toţi ni s-a făcut foame. N-am fost învăţat de nimeni cum să gătesc, dar având spiritul de observaţie, am reuşit să prepar prima mâncare, care le-a plăcut frăţiorilor mei. Concluzia – dacă doreşti, înveţi lucrurile din mers. De fapt, lecţia majoră de acasă a fost că numai prin muncă şi dăruire poţi realiza ceva. Însă munca trebuie rostuită cu mintea. Şi, în contextul dat, mi-am amintit de o altă întâmplare din copilărie. Tata, fiind tâmplar (profesie care ulterior a devenit şi pentru mine ca prima), pe la mijlocul anilor '60 ai sec. XX a procurat o instalaţie de tăiat scânduri. A fost prima mea interacţiune cu tehnica, la baza căreia stă fizica cu procesele ei. Am descoperit, pe de o parte, că e captivant să înţelegi cum funcţionează un mecanism, iar, pe de altă parte, că el îţi uşurează enorm munca.

3. Ce ştiţi despre părinţii şi buneii Dvs., locul şi rolul lor în viaţa comunităţii natale?

– Părinţii şi buneii sunt centrul de nucleaţie al neamului meu, de care sunt mândru şi pe care îi cinstesc cu pietate, subscriind întru totul la versul poetului Grigore Vieru: /„O, neamule, tu,/ adunat grămăjoară,/ ai putea să încapi/ într-o singură icoană."

Să pornim de la bunici. Şi bunicul după tată, Terentie Canţâr (aş sublinia această transcripţie a numelui bunicului, întrucât tatăl meu şi alţi fraţi ai lui, cu excepţia mezinului, au fost rebotezaţi în actele sovietice cu numele Canţer), şi cel după mamă, Petru Vulpe, au fost printre gospodarii de frunte ai satului ca meşteri universali - tâmplari şi dulgheri, fierari şi pietrari etc., recunoscuţi în tot nordul Basarabiei. În perioada interbelică judeţele Soroca şi Orhei comandau faetoane şi căruţe la bunelul Terentie. Aceste îndemânări şi iscusinţa lor meşteşugărească s-au transmis din generaţie în generaţie şi astăzi mă mândresc mult că le-am însuşit şi eu. Bunicele mele, Vera şi Catiuşa, la rândul lor, au fost printre primele gospodine ale satului, cu case frumos văruite şi cu brâiele trase pe pereţi cu multă măestrie; în camere şi în curte toate lucrurile erau aranjate şi puse la locul lor. Ba mai mult, bunica Catiuşa avea şi harul „vraciului" din popor. Pe mulţi i-a pus pe picioare cu licorile ei din plante medicinale. Desigur, instaurarea puterii sovietice în perioada de după război bunicii n-au putut „s-o înghită". La un moment asupra lor atârna sabia lui Damocles: urmau să fie ridicaţi şi duşi în Siberia, aşa cum au fost anterior exilaţi toţi fraţii bunelului Petru. Dar bunicii şi părinţii mei au fost salvaţi de Pavel Canţâr, fratele bunicului Terentie, care a fost numit preşedinte al sovietului sătesc.

A urmat şi perioada colhozurilor. Bunicul Petru şi tatăl meu s-au conformat noilor realităţi, dar bunicul Terentie până la moarte aşa şi n-a acceptat să devină colhoznic. Tatăl de formă a fost colhoznic, dar de fapt toată viaţa a tâmplărit. Fiind printre primii elevi la învăţătură ai şcolii de şapte ani, putea şi el să-şi continue studiile. Dar a rămas în sat, pentru a trimite la diverse şcoli pe fraţii şi surorile lui mai mici. Prin acele mii de uşi şi ferestre confecţionate de dânsul de-a lungul vieţii, el a rămas pentru totdeauna în sutele şi sutele de case ale oamenilor de pe meleagul nostru.

4. Care lucruri Vă amintesc cel mai des de casa părintească?

– Mărul şi nucul de la colţul casei.

5. Cum apreciaţi schimbările care au avut loc la baştina Dvs. în ultimele decenii?

– În primul din aceste două decenii au avut loc schimbări de mentalitate a oamenilor din sat şi căutări insistente de adaptare la noile condiţii cu speranţa de a reveni la un trai decent. Consătenii mei s-au pricopsit cu câte 2-3 hectare de pământ şi au încercat să se descurce, însă mulţi dintre ei n-au reuşit să obţină rezultate (colhozul cu apucăturile lui a erodat spiritul gospodăresc de iniţiativă) şi Zahorna a început să degradeze. În continuare a demarat exodul masiv al populaţiei în străinătate şi astăzi satul este pustiit ca şi majoritatea localităţilor din ţară. Oamenii supravieţuiesc cu greu şi mulţi din ei sunt la limita puterilor.

6. Dacă ar fi cazul de înveşnicit cumva, în istoria localităţii natale, numele unor personalităţi din partea locului, cine, credeţi, ar merita neapărat această onoare?

– Zahorna este de o vârstă cu Chişinăul, atestat documentar încă în 1466. Cam de aceeaşi vârstă este şi stejarul solitar de la marginea satului. Se vorbeşte deseori despre stejarul lui Ştefan cel Mare de la Cobâlea, dar stejarul de la noi aproape că nu e pomenit. Aşadar, la Zahorna trebuie înveşnicit, în primul rând, acest stejar multisecular. Iar dintre personalităţi merită eternizare numele primului învăţător din sat din perioada interbelică, Alexei Revenco, care i-a făcut, în particular, şi pe părinţii mei ştiutori de carte. De asemenea, a cucerit dreptul să fie imortalizat şi numele primului învăţător din perioada de după război, Tudor Galuşinschi, care de fapt şi pe mine m-a iniţiat în tainele cunoaşterii.

7. La şcoală şi la facultate aţi fost printre activişti sau printre disidenţi?

– La şcoală am fost pionier activist, dar nu şi comsomolist. La fel, şi la Facultatea de Fizică a Universităţii de Stat din Moldova am fost activist sindical, iar comsomolist – nu. Referitor la disidenţă, aş menţiona că în clasa a zecea am fost cât pe ce să fiu exmatriculat din şcoală pentru organizarea boicotului orelor de matematică din motivul că direcţia şcolii ne-a schimbat profesorul. Vicedirectorul Condrea, profesor de politologie, m-a etichetat drept decembristul din Zahorna. La facultate, în anul patru, am fost „curtat" de ofiţeri de la securitate ca să intru pe linia colaborării cu ei şi ulterior să fiu încadrat în „câmpul muncii" lor. Dar am rezistat intimidărilor, presiunilor şi chiar în faţa fricii de blocare în viitor a carierei mele profesionale. Într-o replică de a lor de la una din ultimele discuţii m-au etichetat că nu sunt patriot şi că nu vreau să-mi ajut ţara.

După absolvirea facultăţii şi repartizarea mea în continuare la Academia de Ştiinţe a Moldovei, am avut teama că mi se va închide accesul la studii de doctorat. Dar se vede că m-au lăsat în plata Domnului sau poate că securiştii locali n-au putut interveni la Moscova, unde am făcut doctorantura, sau poate că acei de acolo, plasaţi în mediul ştiinţific, le-au neglijat opiniile. Cert este că atât în anii studiilor de doctorat la Moscova, cât şi ulterior, aici, la Chişinău, n-am simţit în mod direct vreo presiune asupra mea. Chiar şi în condiţiile că aveam prieteni şi colegi de breaslă din republicile baltice, Caucaz, din străinătate şi discutam mult, inclusiv şi aspecte „subtile" ale vieţii în URSS. Ba mai mult, o perioadă am fost şi translator de română la Federaţia Sindicatelor din URSS şi am fost în contact cu multă lume din România. Rămâne ca răspunsul la întrebarea Dvs. să-l dea însuşi cititorul.

8. Ce calităţi trebuie să posede un om ca să devină prietenul Dvs.?

– Să fie sincer şi deschis la suflet, să fie gata la anumite sacrificii, să fie în stare în situaţii dificile să mă privească în ochi, să fie un om al cuvântului, să aibă simţul măsurii, să cinstească valoarea şi munca.

9. Consideraţi că aveţi calităţi de lider?

– Leader din engleză se traduce „capacităţi de a duce pe cineva cu tine, a antrena pe alţi colegi într-o acţiune". Astfel, eu aş vorbi mai degrabă de capacităţi de lider şi consider că le am. Unele din ele le-am descoperit, copil fiind, la jocuri şi la pozne, dar şi la executarea unor munci utile. Şi aceste capacităţi esenţiale sunt: abilitatea de a coagula interesele personale într-un interes colectiv; competenţa de a identifica obiectivele şi instrumentele de realizare a lor; aptitudinea de a ierarhiza şi etapiza acţiunile; profesionalism pe verticală şi orizontală cu disponibilitatea de a executa orice activitate; simţul dreptăţii, echităţii şi al responsabilităţii.

10. Cine şi când V-a ajutat să dezvoltaţi aceste calităţi?

– Desigur, carcasa structurală a acestor capacităţi mi-a venit prin genele neamului meu, iar arhitectura lor, în continuă devenire, s-a şlefuit prin experienţa anilor şi, de ce nu, şi prin greşelile făcute. Căci un lider trebuie să fie, după cum am menţionat, un bun profesionist, care, în definiţia celebrului fizician Nils Bohr, are abilitatea de a evita greşelile făcute. M-au ajutat să consolidez aceste capacităţi, în primul rând, dorinţa nestăvilită de cunoaştere şi caracterul maximalist de autoafirmare. Este adevărat că un rol mare l-au jucat în educaţia mea dascălii, începând cu şcoala, apoi continuând cu universitatea, doctorantura, institutele academice, care au ştiut simţul măsurii în „dădăcire" şi au crezut în mine.

11. Cum şi de ce aţi preferat ştiinţa?

– Dorinţa de a veni în ştiinţă, probabil, a prins contur încă în anii de şcoală, în special, în clasele superioare, când, pe de o parte, gustul de a cunoaşte şi de a afla lucruri noi a avut o ascensiune constantă, iar, pe de altă parte, s-a conturat potenţialul de a găsi soluţii la probleme. Dar obiectivul s-a format în anii de facultate, fiind influenţat, în primul rând, de realizările extraordinare ale fizicii din a doua jumătate a secolului XX, care, pas cu pas, a schimbat şi schimbă evoluţia civilizaţiei.

12. Cu ce lucruri se mândreşte îndeosebi savantul Valeriu Canţer?

– Mă bucură faptul că ceea ce fac împreună cu colaboratorii mei este apreciat la nivel internaţional şi că rezultatele cercetărilor noastre au intrat în circuitul respectiv. Astfel, putem vorbi de faptul că suntem competitivi şi avem abilitatea profesională să promovăm realizări originale. Sunt mândru că un şir de lucrări de ale noastre sunt citate şi dezvoltate. Pot exemplifica prin unele materiale, studiate iniţial de noi, şi în care în ultimii ani s-a dovedit că se formează o stare nouă a materiei condensate – starea izolatorului topologic. Totodată, am reuşit să ne impunem în domeniul nanotehnologiilor, nanomaterialelor şi nanostructurilor şi sunt mulţumit că, în acest sens, ne-am găsit nişa noastră. Mă mândresc că o parte din discipoli au reuşit să se integreze în colective de cercetare din străinătate prin pregătirea profesională de calitate, oferită aici, în laboratoarele noastre. Lista rezultatelor de excelenţă n-ar fi completă fără de a pomeni de două reviste „Moldavian Journal of Physical Sciences" şi „Fizica şi tehnologiile moderne", lansate de mine cu aproape 10 ani în urmă, precum şi de câteva serii de conferinţe ştiinţifice, care s-au impus şi la nivel internaţional. Dar, negreşit, un subiect aparte de mândrie pentru un fizician constituie zecile de dispozitive noi concepute.

13. Două decenii nu mai contenesc discuţiile controversate în jurul denumirii limbii oficiale, a istoriei Republicii Moldova. Cine credeţi că ar putea şi ar trebui să pună punct în aceste dispute?

– Probabil, că nicăieri în lume nu s-a discutat atât de mult asupra subiectelor menţionate ca la noi, cu rost şi fără rost. Academia de Ştiinţe s-a expus încă în 1994 referitor la denumirea corectă a limbii noastre. Dar discuţiile continuă până în prezent, precum şi cu privire la alte subiecte sensibile ale istoriei noastre. Punctul pe „i" trebuie să-l pună intelectualitatea ţării şi, în primul rând, comunitatea ştiinţifică. Dar acest lucru se va întâmpla doar atunci, când ştiinţa cu adevărat va deveni puterea a cincea în stat şi R.Moldova va porni pe calea făuririi societăţii, bazate pe cunoaştere şi adevăr. Lucrurile plăsmuite pe minciună nu pot să dăinuie în timp.

14. Care sunt principiile de viaţă ale dlui Valeriu Canţer, peste care nu se poate trece în nici un caz?

– Primul ar fi compromisul. Pot merge la compromis, doar în măsura ca el să nu mă compromită. Al doilea principiu: nu te ridica pe capetele semenilor tăi. A fi sincer şi cinstit cu mine însumi – este un alt reper de care mă conduc.

15. Colegii, prietenii V-au trădat vreodată? – Au fost cazuri, dar nu atât de multe, cum şi-ar dori-o neprietenii. Şi poate că nu e vorba atât de trădare, ci mai degrabă de abandonare a unei decizii comune.

16. Aţi avut în viaţă multe momente de care nu Vă place să Vă amintiţi?

– Nu multe, dar am avut. Majoritatea lor ţin de categoria momentelor triste, şi nu a celor, de care mi-ar fi ruşine.

17. Aţi făcut în viaţă şi politică?

– Am făcut politica ştiinţei şi educaţiei, totodată, ştiinţa şi educaţia politicului.

18. Ce apreciaţi şi ce nu Vă place în politica moldovenească din ultimul deceniu?

– Este acceptabilă configuraţia de partide care s-a format. Apreciez formarea unei generaţii noi de politicieni cu viziuni europene şi pragmatism în acţiuni. Dar, cu regret, se mai resimt şi la ei amprentele mentalităţii sovietice cu faţetele ei duplicitare. Pe alocuri – manifestări de autocraţie. Nu-mi place de multe ori lipsa curajului şi a voinţei de a schimba radical şi sistemic lucrurile. Nu pot să mă împac cu superficialitatea în fundamentarea modului de a acţiona şi a promova cadrele de conducere. Nu-mi place ambiguitatea deciziilor şi a declaraţiilor. Aş pomeni şi de somnolenţa societăţii civile, iar fără de ochiul ei de veghe politica moldovenească nu-şi poate stabiliza cursul.

19. De câteva decenii locuiţi la Chişinău. Unde Vă simţiţi mai "acasă": acolo sau în satul de baştină?

– Deja de aproape patru decenii mă aflu la Chişinău. Desigur că m-am obişnuit cu viaţa din capitală. Aici m-am format ca cercetător, mi-am creat familia, mi-am crescut cei doi copii. Dar deja l-am pierdut pe fratele meu, Victor, la doar 53 de ani, care a fost doctor în medicină, conferenţiar al USMF „N. Testemiţanu", un specialist apreciat şi devotat pacienţilor săi. Deci, un membru al familiei noastre a fost înmormântat anul trecut la Chişinău, şi tatăl meu, Gheorghe, acum patru ani – la Zahorna. Mă leagă de ambele localităţi viaţa trăită până în prezent, mormintele rudelor mele. Păstrez în sufletul meu acele firişoare vii, conectate la satul natal prin mama, Ostica, care se apropie de 80 de ani, sora Cecilia cu familia, care munceşte în şcoală, precum şi prin multe alte rude şi consăteni oneşti. Aşa că mă simt în continuare în acea stare degenerată (folosind un limbaj al fizicii) cu două locuri acasă.

20. Ce Vă mai leagă de satul natal?

– Nostalgia după copilăria, rămasă în leagănul satului natal şi dorul de stejarul multisecular de la marginea satului.

21. Printre prietenii de familie, colegii de lucru sunt şi consăteni?

– Satul e mic şi la fel de mic este numărul prietenilor consăteni. I-aş menţiona pe domnii Constantin Dadu şi Iurie Caisân.

22. Care circumstanţe au jucat rolul hotărâtor în formarea familiei lui Valeriu Canţer?

– M-am căsătorit în anul 1977, când am absolvit facultatea. Un imbold suplimentar a servit şi faptul că fratele mai mic, cu doi ani şi jumătate, dorea să mi-o ia înainte, dar până la urmă am făcut eu nunta mai devreme... cu o lună şi ceva. Maturizarea familiei mele s-a produs odată cu naşterea copiilor – a fiului Sorin şi a fiicei Selina, care şi ei deja, la rândul lor, şi-au format familiile lor.

23. În ce domenii activează membrii familiei Dvs.?

– Soţia, Svetlana este redactor şi lucrează de mai mulţi ani la Agenţia de Protecţie a Proprietăţii Intelectuale. Sorin activează în aria tehnologiilor informaţionale, iar Selina – în sistemul bancar.

24. Cum preferaţi să Vă petreceţi timpul liber?

– Nu-l prea am, din păcate, acest timp liber, poate doar – în zilele de concediu. Dar totuşi când am aceste momente de relaxare caut să mai lecturez câte ceva, mai ales, romanele istorice şi cele inteligente; mai fac câte o ieşire la pescuit sau la hoinărit prin păduri, inclusiv în cele ale satului natal. Mă atrag, de asemenea, călătoriile.

25. Cine-i omul care Vă cunoaşte cel mai bine?

– Probabil, cel mai bine mă cunosc eu însumi pe mine. Cred că fac parte din acea categorie de oameni care în cunoaşterea de sine se conduce de contul Hamburg, folosind o optică reală în autoapreciere şi autocritică.

26. În casa familiei Canţer care bucate şi băuturi sunt cele preferare?

– Mămăliga cu tocăniţă, plăcintele, sarmalele şi toate bucatele noastre naţionale. Din băuturi – vinul sec şi divinul, dar servesc cu plăcere şi o ţuică veritabilă.

27. Povestiţi câteva momente cruciale din cariera Dvs. de savant.

– Daţi să le numim puncte bifurcaţionale, întrucât ele conţineau cel puţin două alternative de evoluţie a lucrurilor şi era necesar de ales. Şi să vedeţi că, analizând retrospectiv, am observat că de cele mai dese ori am ales variantele de risc. S-o începem cu repartizarea în câmpul muncii, după facultate. Era o posibilitate să rămân la catedră, unde deja cunoşteam mediul. Eu, totuşi, am ales Institutul de Fizică Aplicată, aproape necunoscut pentru mine la acea perioadă. Aici venisem cu gândul să prind un trenuţ la doctorantură. Între timp a apărut alternativa de a merge la Moscova, unde nu cunoşteam pe nimeni. Majoritatea sfaturilor, care mi-au fost acordate, erau să rămân aici, la Chişinău. Dar am ales varianta cea mai tentantă şi mai riscantă. Acolo puteam să nu fiu înţeles şi auzit. Dar academicianul Iurii Kopaev a crezut în mine.

Urmau să aibă loc examenele de admitere. Îmi aduc aminte că pentru a susţine examenul „Istoria PCUS" era necesar să te înscrii cu două luni înainte de această probă. N-am avut timpul necesar şi am riscat să intru la examen, fără de programare. Puteam să fiu alungat, dar iarăşi am găsit înţelegerea profesorilor de la Institutul de Filozofie şi, astfel, am devenit doctorand al faimosului Institut de Fizică „P. N. Lebedev" din Moscova. Am fost încadrat într-o tematică absolut nouă şi puteam să mă împotmolesc, întrucât stilul conducătorilor de doctorat de acolo nu presupunea nici un element de dădăcire. Ai problema şi descurcă-te, impune-te, cum ştii. Am reuşit nu numai să intru rapid în tematică, dar în mod accelerat să fac ciclul de cercetări pentru teza de doctorat – în 2 ani şi ceva. Era un veritabil record nu numai pentru un tânăr venit din provincie, dar şi pentru întregul flux de doctoranzi, majoritatea dintre care erau moscoviţi. Dar pentru a susţine teza era necesar să aştept la rând un an şi ceva în Consiliul specializat, condus de acad. Vitali Ghinzburg, laureat al premiului Nobel. Dar mi s-a făcut o ofertă că dacă în timp record pun teza scrisă pe masă, o raportez la seminarul ştiinţific şi primesc aprobarea lui, atunci conducerea Institutului de Fizică va face un demers oficial către Comisia Superioară de Atestare, care poate da permisiunea de a susţine lucrarea... într-o jumătate de an. Timp de o lună am îndeplinit toate aceste condiţii şi odată cu finalizarea doctoranturii am susţinut şi teza de doctor. Graţie acestui succes remarcabil, dar poate şi a altor împrejurări am primit oferta de a merge la Kuibâşev (Samara), unde se deschidea o filială a Institutului din Moscova.

Dar de această dată am ales Chişinăul şi Academia de Ştiinţe a Moldovei. M-am angajat ca cercetător ştiinţific inferior. N-aveam unde locui, dar deja aşteptam cu soţia primul nostru copil. Apare varianta de alternativă de a merge la Institutul Pedagogic din Tiraspol, unde ni se oferea o locuinţă. Am meditat şi totuşi am rămas în Institutul de Fizică Aplicată.

Vin anii '90 cu toate problemele tranziţiei. Fiind deja doctor habilitat, eram tentat să câştig o bursă Humboldt în Germania şi să merg acolo, pe de altă parte, eram prins cu colectivele de cercetare. Şi la această bifurcaţie de interese am ales varianta să rămân la Chişinău, dar cu condiţia să intensificăm colaborarea internaţională. În acest scop, era necesar să realizăm cercetări intensive şi să obţinem rezultate semnificative. Ele au fost apreciate în anul 1995, când am fost ales membru corespondent al AŞM, iar în 2000 – membru titular.

Aşadar, prin aceste bifurcaţii m-am format şi, ca să-l parafrazez pe Octavian Paler: „Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru şi pot vedea ceva total diferit. Am învăţat că indiferent de consecinţe, cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi, ajung mai departe în viaţă. Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc. Am învăţat că şi atunci, când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten, vei găsi puterea de a-l ajuta."

28. Câţi ani, în opinia Dvs., i-ar trebui Republicii Moldova că să corespundă standardelor de integrare în Uniunea Europeană?

– Aş putea răspunde cu o anumită certitudine la această întrebare doar după ce vom depăşi scindarea, divizarea societăţii noastre. Nu e secret că o parte a societăţii trăieşte cu trecutul legat de Rusia, altă parte vede viitorul doar cu Uniunea Europeană. Suntem divizaţi şi pe alte criterii esenţiale, nu doar pe cel al integrării europene. Este cunoscut că lui Dumnezeu i-a trebuit o singură zi ca să scoată evreii din Egipt, dar apoi a avut nevoie de 40 de ani ca să scoată Egiptul din ei. Eu aş mai adăuga că în acest răstimp evreii s-au unit, au ajuns la o identitate demnă de invidiat şi care-i ţine împreună până în prezent. Astfel, după toate probabilităţile, şi noi mai avem nevoie de încă 20 de ani pentru a ajunge la unitate, iar după aceasta ralierea la standarde se va face rapid.

29. Una din problemele-cheie ale Moldovei ţine de soluţionarea diferendului transnistrean. Cât de real este acest obiectiv?

– Vă referiţi, probabil, la soluţia reintegrării ţării. În condiţiile actuale, acest obiectiv mi se pare mai mult virtual decât real. Prea mult timp a trecut, prea multă apă a curs la vale pe Nistru. Între timp a crescut o nouă generaţie de oameni, educată în spiritul ideologiei separatiste, bazată pe minciună, românofobie şi ură faţă de malul drept. Dar mai ştii? Se poate întâmpla şi o minune, întemeiată pe un târg al marilor puteri.

30. Ce aţi mai vrea să spuneţi neapărat, prin intermediul CUVÂNTUL-ui, consătenilor, dar şi tuturor cititorilor noştri din regiunea Orhei?

– Viitorul îl făurim noi prin consolidare şi bună înţelegere. Bunăstarea satului natal depinde, în primul rând, de ceea ce realizează fiecare dintre noi, de relaţiile de omenie comunitare. Să facem, cum zice profetul Ieremia: să urmărim binele cetăţii – al ţării şi al comunităţii rurale. Să alungăm din noi, cum spune George Coşbuc: „Port străin şi cărţi străine / Tot ce din străini ne vine; /A ne-ntrece cu ocară/ Şi-a batjocori mereu/ Ori hulind pe Dumnezeu/ Şi nesocotind bărbaţii/ Care ne ridică ţara" şi să revenim la modul nostru autentic de a ne clădi viaţa cu înţelepciune şi cinstire a semenilor. Să acţionăm, să fim optimişti şi rezultatele nu se vor lăsa aşteptate.

Articolul a fost publicat în ziarul "Cuvântul" din 01.04.2011, Web: www.cuvintul.md